Unele versete ale Scripturi, atunci când sunt socase din contextul lor propriu, par să prindă viaţă proprie. Ajunse pe picioare proprii aceste versete nu a au nici o legatură cu textul biblic propriu zis, dar sunt repetate atât de des cu noul sens încât sensul lor originar este complet ignorat până şi de cei care citesc Biblia frecvent şi în mod sistematc.
Un exemplu excelent pentru aceată categorie de versete este Matei 18: 20 „Căci acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor.” Rupt de contextul său acest verset este citat împotriva adunărilor formale sau a bisericii ca spaţiu sacru separat de cel profan. Versetul acesta a ajuns atât de rupt de sensul său imediat în propriu context încât până şi Catehismul Bisericii Catolice îl citează mai degrabă după ureche decât altfel (vezi CBC 1088 şi 1373), aşezându-l într-un context liturgic şi de închinare. Nimic mai departe de intenţia versetului, însă.
Dar ce ne spune Isus în acest verset? La cine se referă El când spune „doi sau trei”? sunt aceştia cei ce se adună pentru închinare? Contextul versetului ne lămureşte.
1. În clipa aceea, ucenicii s’au apropiat de Isus, şi L‑au întrebat: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” 2. Isus a chemat la El un copilaş, l‑a pus în mijlocul lor, 3. şi le‑a zis: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.
(…)
15. Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du‑te şi mustră‑l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai cîştigat pe fratele tău. 16. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentruca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. 17. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune‑l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş. 18. Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer; şi orice veţi deslega pe pămînt, va fi deslegat în cer. 19. Vă mai spun iarăş, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pămînt să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. 20. Căci acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor.“
Cei diosprezece vor să afle cum va fi rânduiala Împărăţiei cerurilor şi cine ce demnitate va avea. Interesul lor este cât se poate de uman, dar Isus profită de ocazie să le dea o lecţie. Într-un discurs lung, de la versetul 3 la 14 inclusiv El le explică cum trebuie să fie locuitorii Împărăţiei cerurilor, şi ca exemplu le oferă copii. Acesta este contextul mai larg al versetului 20. De la versetul 15 la 20 Isus le detaliază, în continuare, autoritatea pe care o vor exercita. Se subânţelege că această autoritate va trebui exercitată cu inocenţa şi sinceritatea copilului. Ceea ce este important de reţinut este că pasajul de la versetul 15 la 20 vine ca răspuns la întrebarea apostolilor din primul verset al capitolului. Doar că în timp ce ei se înteresau de „împărţirea portifoliilor de guvernare” şi de „posturi de guvernare”, Isus le vorbeşte despre responsabilităţile ce vin cu aceste „posturi de guvernare”. Există o paralelă evidentă între acest pasaj şi Luca 22: 24-30
24. Între apostoli s’a iscat şi o ceartă, ca să ştie care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare? 25. Isus le‑a zis: „Împăraţii Neamurilor domnesc peste ele; şi celorce le stăpînesc, li se dă numele de binefăcători. 26. Voi să nu fiţi aşa. Ci cel mai mare dintre voi, să fie ca cel mai mic; şi celce cîrmuieşte, ca celce slujeşte. 27. Căci care este mai mare: cine stă la masă, sau cine slujeşte la masă? Nu cine stă la masă? Şi Eu totuş, sînt în mijlocul vostru ca celce slujeşte la masă. 28. Voi sînteţi aceia, cari aţi rămas necontenit cu Mine în încercările Mele. 29. De aceea vă pregătesc Împărăţia, după cum Tatăl Meu Mi‑a pregătit‑o Mie, 30. ca să mîncaţi şi să beţi la masa Mea în Împărăţia Mea, şi să şedeţi pe scaune de domnie, ca să judecaţi pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.“
Şi în acest caz apostolii vor să afle cine este mai cu moţ între ei şi la ce beneficii se pot aştepta în Împărăţie. Isus le promite că vor sta pe scaune de domnie ca să judece şi că se vor bucura de bogăţiile spirituale ale viitoarei Împărăţie. Dar înainte de a le promite aceste responsabilităţi şi bucurii le explică în ce fel va trebui să arate comuniunea între creştini. Unii exegeţi mai grăbiţi au văzut în acest pasaj un îndemn la egalitarism, dar în mod clar Isus nu vorbeşte de aşa ceva. Creştinii nu sunt chemaţi la o viaţă comunitară în care cu toţii au aceleaşi drepturi şi responsabilităţi, pentru că asta ar însemna să fie egali cu toţii. Din contră, Isus reconfirmă organizarea ierarhică a comunităţii creştine, precizând că diferenţele de rang trebuie să fie însoţite de smerenia mai mare şi aduc cu sine o sporire în responsabilităţi faţă de ceilalţi. Întâistătătorii comunităţii creştine au responsabilitatea de a sluji în smerenie şi nu privilegiul de a stăpânii cu glorie lumească. Asta pentru că însuşi Isus a guvernat slujind în smerenie (Matei 11: 29), dând un exemplu de urmat. Ca şi comunităţile naturale umane şi Biserica urmează să fie o comunitate ordonată ierarhic. Spre deosebire, însă, de comunităţile umane naturale, Biserica, ca organism cu temei supranatural are o ierarhie a slujirii şi a smereniei şi nu una a stăpânirii. Acesta este idealul pe care Isus îl pune în faţa apostolilor şi nu cel al egalităţii.
Întorcându-ne, cu aceste învăţăminte, la pasajul din Evanghelia după Matei vedem că avem de-a face cu acelaşi scenariu. Apostolilor li se reaminteşte că „portofoliile ministeriale” ale Împărăţiei cerului, pe care le vor primi, nu sunt o ocazie pentru tiranie, ci aduc responsabilităţi pentru exercitarea cărora va trebui să înveţe să aibă credinţa celor mici şi smerenie pe măsură.
În continuare, începând cu versetul 15 Isus ne descrie cum trebuie exercitată responsabilitatea judecăţii. Să nu uităm că, potrivit versetului 1 toate aceste lucruri se referă la rânduiala Împărăţiei cerului, pe care versetele 15-20 o identifică, nici mai mult nici mai puţin, decât cu Biserica de acum şi nu cu Raiul din lumea viitoare. În acest context aflăm că „acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor”. Cine sunt aceşti doi sau trei, pomeniţi în versetul 20? Sunt cei menţionaţi mai sus în versetul 16. În Deuteronom Dumnezeu porunceşte, relativ la martorii mincinoşi, prin intermediul lui Moise:
Un singur martor nu va fi deajuns împotriva unui om, ca să adeverească vreo nelegiuire sau vreun păcat oarecare; un fapt nu va putea fi întemeiat decît pe mărturia a doi sau trei marturi. (Deuteronom 19: 15)
Vedem din context că princa se referă la martori într-un proces. La fel, în pasajul din Matei, cei doi sau trei care se adună în numele Domnului şi îl au pe El în mijlocul lor sunt martorii unui proces în care inculpat este un frate şi membru al Bisericii adus în faţa întâi stătătorilor acesteia spre judecată. Cei ce dau mărturie într-un astfel de proces au promisiunea Domnului că El va fi cu ei. Contextul nu are nimic de-a face cu închinarea şi rugăciunea. Acest verset nu reprezintă, în nici un caz, un îndemn la anarhie eclesială. Din contră, avem de-a face cu un pasaj în care se stabilesc coordonatele exercitării unei prerogative apostolice: cea a judecării cazurilor ce apar în Biserică.
Să observăm că apostolii („ucenicii” din versetul 1 sun cei doisprezece) au autoritatea de a judeca în Biserică. Lor le spune Domnul că „orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer; şi orice veţi deslega pe pămînt, va fi deslegat în cer” imediat după ce le spune în ce condiţii să excomunice un membru al Bisericii („să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş”). Expresia „a lega şi dezlega” sunt termeni tehnici rabinici cu dublul sens de a excomunica şi reprimii în counitate pe cineva şi de a se pronunţa în privinţa unor aplicaţii practice ale Legii. În acest ultim caz „a lega” înseamnă a interzice, iar „a dezlega” a permite. Rabinii şi învăţătorii Legii stau aşezaţi în Sinagogi pe scaune speciale, numite „scaune ale lui Moise”, care simbolizează tocmai aceasta autoritate a lor doctrinară şi disciplinară. Isus recunoaşte această autoritate a învăţătorilor Legii mai încolo, în Evanghelia după Matei:
„Cărturarii şi Fariseii şed pe scaunul lui Moise. 3. Deci toate lucrurile, pe cari vă spun ei să le păziţi, păziţi‑le şi faceţi‑le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac. 4. Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat, şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte.” (Matei 23: 2b-4)
Pentru că Fariseii şi Cărturarii stau pe scaunul lui Moise cei cărora le vorbeşte Isus (adică noi inclusiv) suntem datori să ascultăm de ceea ce ne poruncesc. Asta în ciuda faptului că sunt nişte ipocriţi care nu fac ceea ce spun şi pe deasupra iau şi decizii proaste când este să lege.
Ceea ce este relevant pentru subiectul nostru este faptul că autoritatea de a lega şi dezlega, pe care rabinul izraelit o are este recunoscută de Mântuitor în capitolul 23, ceea ce ne confirmă faptul că la venirea Împărăţiei cerurilor, adică a Bisericii, această autoritate va fi transferată asupra apostolilor[1]. A cincea carte a Noului Testament, Faptele Apostolilor, descriu tocmai venirea în lume a Împărăţiei cerurilor.
[1] Din Sfânta Tradiţie avem un interesant indiciu în această privinţă. În Evul Mediu occidental s-au ridicat o serie de edificii magnifice, numite catedrale. Ele se numeau astfel pentru că adăposteau scunul episcopal, sau catherdra. La fel, şi episcopul Romei are propria catedrală, unde se găseşte cathedra petri. Această „catedrală” a Papei este bazilica Sfântul Ioan Lateran.
