Inconsistenţa raţională a “Noului Ateism”


Rezumat:

Stiinta moderna nu poate fi atee prin insasi natura sa, pentru ca presupozitia sa de baza este ca mintea noastra este capabila sa inteleaga legile naturii. Ori aceasta presupozitie este o ramasita a unei teze teologice specifice crestinismului occidental, cum ca ratiunea umana este creata dupa chipul si asemanarea Ratiunii Divine, care la randul ei a ordonat rational intreaga creatie. Deci ratiunea umana poate cerceta legile naturii pentru ca atat ea insasi, cat si structura Creatiei au aceeasi origine. Scotand din ecuatie pe Dumnezeu cercetgarea stiintifica nu se mai justifica si nu ramane decat un nihilism epistemologic.

*    *    *

Ştiinţa modernă poartă cu sine un bagaj consistent de superstiţii moştenite din vremuri premoderne. Oamenii de ştiinţa, înşişi nu îşi dau seama de asta pentru că sunt concentraţi, după cum e şi firesc, pe propria felie de studiu. Ceea ce este ciudat, însă, este că însăşi filosofii ştiinţei nu discută problema pe care o voi schiţa în continuare, deşi ar fi în căprăria lor.

Problema la care mă refer se naşte în momentul în care îl scoatem pe Dumnezeul creştin din ecuaţie. În zorii cercetării ştiinţifice, când se puneau la punct metodele de studiu, filosofii naturii plecau de la presupoziţia explicită că există un Dumnezeu şi că Acesta este aşa cum îl prezintă Biserica: o Minte raţională. Ei insistau asupra acestui lucru ca să îşi justifice studiul, pentru care aveau nevoie de fonduri, în condiţiile în care Biserica Catolică, prin papii, cardinalii, episcopii şi univerităţile sale, era de departe cea mai darnică instituţie. Ca om de ştiinţa în secolul XVI să intri în graţiile unui cardinal sus pus sau a unui episcop cu relaţii la Curie însemna să îl apuci pe Mahomed de barbă, deci aveai grija să subliniezi cu orice ocazie posibilă importanţa studierii cărţii naturii pentru înţelegerea Înţelepciunii divine. Însă interesul practic nu era singurul motiv pentru care Dumnezeul creştin era recrutat de partea cauzei ştiinţei născânde.

Însăşi posibilitatea studierii raţionale a naturii depindea de un element important, primit doar prin revelaţia creştină: raţionalitatea umană reprezintă un vestigiu al înţelepciunii divine în omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar natura a fost creată de aceeaşi înţelepciune divină. În concluzie: ordinea cosmică şi raţionalitatea umană au aceeaşi origine, deci omul poate dezlega tainele naturii cu ajutorul raţiunii sale.

Ce se întâmplă, însă, dacă îl scoatem pe Dumnezeu din ecuaţie? Se întâmplă că studiul raţional al naturii nu se mai justifică. Numai pentru ca raţiunea umană este produsul unor procese naturale nu înseamnă că ordinea care guvernează cosmosul este de aşa natură încât să fie accesibilă minţii umane. În aceste condiţii singura opţiune cu adevărat raţională este cufundarea într-un scepticism total. Orice altceva este presupoziţie neraţională. Nu numai că nu putem afla secretele universului şi a ordinii care îl guvernează, dar nici măcar nu putem afla cât anume din acea ordine este pe înţelesul minţii noastre. Mai pe scurt: orice fel de cercetare ştiinţifică este nejustificată raţional, deci numai studiile cu finalitate practică (tehnologică) merită întreprinse.

Oamenii de ştiinţă contemporani, deşi în marea lor majoritate nu cred în Dumnezeu dacă ţin bine minte datele statisticilor, continuă să creadă ca raţiunea lor poate să le descopere ceva din felul în care funcţionează lucrurile în univers. Abandonând credinţa predecesorilor lor au ajuns să se sprijine pe o superstiţie (în sensul etimologic al termenului) pe care nu o pun la îndoială. Întrebare este, de ce? Pe ce anume ne bazăm când aşternem ecuaţii pe hârtie, sperând sa aflăm ceva despre structura realităţii? De unde şi până unde capacitatea noastră de a raţiona este calibrată în aşa fel încât putem avea încredere în propriile eforturi. Nu cumva suntem nişte fire de praf cosmic condamnate să rămână la priferia tainelor care guvernează bunul mers al lucrurilor?

Ironia este ca nu putem nici măcar să spune că nu putem înţelege nimic din rânduiala stihiilor hujus mundi. Pur şi simplu nu putem şti nici măcar cât putem să aflăm. Fără înrudirea de esenţă dintre raţiunea umană şi raţiunea lucrurilor din afara minţii noastre – dată de originea lor comună în Mintea divină şi în Raţiunea ultimă a tuturor lucrurilor – nu există nici o siguranţă în privinţa a ceea ce putem cunoaşte şi ceea ce ne scapă.

În aceste condiţii, dacă ţinem la ştiinţa modernă şi la valoarea raţiunii, ar fi bine să ne îngijorăm pentru că dacă ştiinţa modernă este întemeiată pe nişte nisipuri mişcătoare de genul acesta mai repede sau mai târziu ea va sucomba scepticismului şi nihilismului popular care domină occidentul şi hinterlandurile sale.

Până şi neoplatonismul păgân cu nivelele sale de existenţă cosmică, reflecate în nivelele sufletului uman era mai coerent decât ştiinţa modernă atee. Ca mag hermetic sau neoplatonic te aplecai asupra tabelelor astrologice şi a tratatelor alchimice cu siguranţa că ştiinţa ta este întru totul coerentă. Are rost să studiezi cerul şi astrele pentru că macrocosmosul se reflectă în microcosmos, adică sferele planetare au aceeşi natură ca şi partea mediană a sufletului tău, iar cerul stelelor fixe este de aceeaşi natură cu partea superioară a sa. În acest fel, prin însăşi structura sufletului tău eşti echipat să studiezi şi să înţelegi tainele cele mai ascunse ale universului.

Odată cu venirea creştinismului acest model neoplatonic a mai dăinuit până în pragul modernităţii, când a fost aruncat la coşul de gunoi al istoriei de către consecinţele revelaţiei creştine. Dacă Dumnezeu este o minte raţională, iar noi am primit capacitatea de a gândi raţional de la El, atunci nu mai este nevoie de modelul comsologic neoplatonic cu nivelelel sale de existenţă refletate în nivelel microcosmosului uman ca să se justifice studiul naturii. Deci, este posibil să concepem un univers în care spaţiul este omogen, adică guvernat de aceleaşi legi şi aici pe pământ, dar şi pe Marte, sau în cine ştie ce galaxie. În aceste condiţii conceptul de lege ştiinţifică, care guvernează cosmosul în orice punct al spaţiului, prinde sens. Avem de-a face cu un model raţional şi coerent ce a înlocuit un alt model raţional şi coerent. În ambele cazuri studiul ordinii cosmice este justificat, deşi se face cu alte mijloace şi cu alte scopuri.

De asemenea, merită observat că pentru depăşirea modelului cosmologic neoplatonic, moştenit de la filosofii precreştini, în favoarea unui model cosmologic compatibil cu ideea de lege a naturii în înţelesul ştiinţific a fost nevoie de o concepţie despre Dumnezeu precum cea creştină.

Dar acestea au fost alte vremi. Odată cu ateizarea ştiinţei moderne se introduce o contradicţie în ecuaţia noastră. Studierea raţională a ordinii cosmice devine o activitate nejustificabilă raţional pentru prima dată de la Tales încoace.

Ceea ce mi se pare din cale afară de interesant, în aceste condiţii, este că raţionalismul scientist a renăscut acum la nivelul consumatorilor de carte din afara mediului academic prin succesul „noului ateism” a la Richard Dawkins, Keith Hitchens etc. Avem de-a face cu o reîntoarcere la raţiune în faţa iraţionalităţii specifice sfârşitul secolului XX şi începutului XIX cu horoscoape în toate ziarele şi terorism religios? Nici vorbă.

Autorii mai sus menţionaţi şi tovarăşii lor opun iraţionalităţii religiei raţionalitatea ştiinţei şi neagă existenţa lui Dumnezeu cu un zel misionar specific mai degrabă optimismului naiv al progresismului secolelor XVIII şi XIX.

Cum se face atunci că „noul ateism” are succesul pe care îl are în afara mediului academic, în rândul unui public cititor nici prea prea nici foarte foarte, dar care este foarte dedicat apărării libertăţii conştiinţei? Ei bine tocmai din cauza atmosferei de nihilism şi scepticism general. Noul ateism este agresiv în faţa religiilor tradiţionale, iar asta se potriveşte de minune cu aşteptările multora. Dar cam atât. În loc să abordeze curajos problemele de fond ale ştiinţei moderne ei fac un deserviciu imens raţiunii şi ştiinţei cantonându-se în prejudecăţi anitreligioase de acum două secole, care astăzi ar trebui cel puţin reformulate. Nu de alta dar aceeaşi dictatură a relativităţii care astăzi suflă în pânza „noului ateism” în atacul său asupra religiilor tradiţionale, mâine va devora şi această creatură. Odată cu dispariţia creştinismului din Occident ateismul, fie el vechi sau nou, va pieri şi el. Din acest punct de vedere „spiritualităţile” home made de tipul neopăgânismelor de tot felul mi se par mult mai realiste. Acestea cel puţin au un viitor pe stârvul acelei creaturi adusă pe lume de creştinism care este ştiinţa modernă. Singura soluţie pe care o văd este ca ştiinţa modernă să îşi găsească o întemeiere în afara raţionalităţii Minţii divine a Dumnezeului creştin, ceea ce încă nu a catadicsit să facă. Eu unul sunt sceptic că o va face vreodată.

Anunțuri
Published in: on Aprilie 26, 2010 at 2:11 pm  Comments (3)  

The URI to TrackBack this entry is: https://mihaisarbu.wordpress.com/2010/04/26/3/trackback/

RSS feed for comments on this post.

3 comentariiLasă un comentariu

  1. eu spun ca este voie sa fie icoane in biserica ,dar sa nu le pupam etc astfel incalcam porunca a doua ”sa nu-ti faci chip cioplit si nici sa nu te inchini inaintea lor”

  2. Cred ca acest comentariu trebuia sa ajunga la o alta pagina. Am discutat chestiunea aceasta intr-o alta postare.
    Nu, nu sunt de acord ca nu ar trebui sa sarutam icoanele. Eu calatoresc destul de mult si am la mine fotografii cu familia. Daca le sarut din cand in cand nu inseamna ca as crede ca au viata in ele, sau ca au putere in ele insele. Inseamna doar ca afectiunea pe care o port celor pe care le reprezinta o maifest fata de obiectul din fata mea.
    La fel si cu icoane sau statui. Ele ne dau posibilitatea de a ne manifesta afectiunea printr-un gest fizic fata de persoane care nu sunt prezente fizic. Important este sa nu abandonezi afectiunea pentru persoana reprezentata de icoana pentru o afectiune fata de obiect in sine. E ca si cand ai iubi o fotografie in loc sa iubesti persoana pe care o reprezinta.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: