Conservatorism teologic versus progres stiintific


 

Noi crestinii suntem acuzati permanent ca ne opunem progresului stiintific si ca suntem ramasi in urma. Potrivit imaginarului multora, in conflictul dintre stiinta si religie noi reprezentam partida obscurantista, in opozitie cu reprezentantii luminati ai stiintei.

Problema cu aceasta acuzatie este ca ea nu are sens logic si nu se verifica istoric. Ea nu are sens logic, pentru ca te-ai astepta in mod firesc de la cei care recunosc valoarea celor vesnice sa fie mai liberi fata de cele lumesti, iar pe cei mai liberi fata de cele vesnice sa fie mai aserviti hujus mundi, inclusiv la nivel de idei. Asta inseamna ca un crestin bine ancorat in Cuvantul vesnic al lui Dumnezeu va putea fi, intelectual vorbind, mai dispus sa puna sub semnul intrebarii prejudecati stiintifice curente si sa faca hamburgheri din vacile sfinte ale opiniilor momentului. (Se subantelege ca numai un crestin bine informat si critic, fara sa fie criticist, poate contribui la progresul intelectual lumesc si nu orice apologet de doi bani.) Din contra, cineva complet inecat in fluxul ideilor momentului, fara o ancora in cele vesnice, va fi mult mai expus si aservit puterii uraganelor ideologice ale momentului.

Asta se verifica cel mai bine tocmai in istoria stiintei moderne, si chiar in ce priveste insasi originile ei, asa cum voi arata indata. Oricat ar parea de paradoxal scientismului progresist, stiinta moderna s-a nascut dintr-o reactie conservatoare in fata patrunderii stiintei si filosofiei aristotelice in Occidentul secolelor XII-XIII. Nu patrunderea traditiei stiintifica si filosofice antice in acest spatiu a adus cu sine Revolutia Stiintifica, ci tocmai reactia conservatoare impotriva ei. Sa vedem despre ce este vorba.

Prezenta maurilor la sud de Pirinei a pus in contact direct Crestinatatea latina cu operele unor filosofi antici tradusi de crestinii din Orient in limba araba. Traduse apoi in limba latina aceste opere au provocat o reinnoire radicala a vietii intelectuale a Occidentului, ajungandu-se in cele din urma la Revolutia Stiintifica.

Este vorba in primul rand de operele lui Aristotel si alte lucrari aristotelizante, dar si de opere cu caracter neoplatonic. Astfel, aristotelismul care a patruns atunci in universitatile latine era unul neoplatonizat si neoplatonizant. Ceea ce ne intereseaza in acest moment este cosmologia, pentru ca aceasta este importanta, alaturi de epistemologie, pentru nasterea stiintei moderne.

Potrivit acestei cosmologii (cunoscute si profesate de latini inainte de evenimentele de care ne ocupam, dar intarita de noile opere disponibile) Pamantul se afla in centrul Universului inconjurat de sapte sfere planetare, dincolo de care se afla o a opta sfera a stelelor fixe, dupa care urmeaza cele noua coruri ingeresti descrise de Sf. Dionisie Areopagitul in Ierarhia Cereasca, si, in sfarsit, Dumnezeu care se afla in varful ierarhiei cosmice. Potrivit acestei cosmologii Dumnezeu se afla taman in celalt capat de Univers fata de oameni, intre cele doua parti aflandu-se tot felul de piedici.

Pamantul reprezinta domeniul generarii si coruperii, adica al existentei materiale. Domeniul celor sapte sfere planetare nu ma este de ordin material, si astfel nu este supus generarii si coruperii. Planetele in cauza sunt: Luna, Mercus, Venus, Soarele, Marte, Jupiter si Saturn. In acest context termenul planeta nu are acelasi sens ca si astazi. In greaca veche planetes inseamna pur si simplu “calator”. Ele sunt numite astfel pentru ca, spre deosebire de stelele zise fixe, care se misca toate impreuna, acestea au o miscare autonoma si o traiectorie proprie pe bolta cereasca. Se credea ca aceste planete se rotesc in jurul Pamantului pentru ca sunt fixate pe cate o sfera care rotindu-se le poarta de colo colo pe cer. Domeniul stelelor fixe este format dintr-o singura sfera pe care sunt prinse toate celealte astre de pe bolta cereasca si, de aceea, acestea se misca impreuna. Asa arata cosmologia depasita de Revolutia Stiintifica, cosmologie mostenita de latini de la anticii pagani.

Cosmologia descrisa mai sus vine la pachet cu o metafizica si o epistemologie, dar nu e cazul sa mai complicam acum lucrurile. Sa observam, insa, urmatorul lucru. O astfel de cosmologie este intru totul nepotrivita stiintei moderne. Aceasta din urma se bazeaza pe o serie de presupozitii dintre care una este ca spatiul este la fel calitativ atat aici, cat si in galaxiile indepartate, ceea ce inseamna ca noi putem formula legi stiintifice care sa descrie situatia pe Pmant si aiurea in Universul vizibil. Cu alte cuvinte, saptiul trebuie sa fie omogen si nu diferentiat calitativ. Este nevoie ca aceleasi legi sa guverneze atat spatiul sublunar, cat si domeniul sferelor planetare si cel al stelelor fixe. Pentru asta este nevoie sa extindem domeniul generararii si coruperii, adica domeniul existentei materiale, dincolo de Pamant, spre sferele superioare. Aceasta se va desavarsi in comsologia newtoniana, cu al sau spatiu si timp absolut.

Dar cum se va ajunge de la o cosmologie aristotelic-neoplatonica la una compatibila cu stiinta moderna. In acest moment al dramei noastre intra in scena teologia crestina. In fata patrunderii textelor filosofice amintite s-au format, grosso modo, trei tabere (acum simplific lucrurile de dragul expunerii). Pe de o parte au fost aceea care au primit cu entuziasm noile descoperiri si au devenit adepti infocati ai noii filosofii (noi pentru acea perioada si acel spatiu). Este vorba de profesorii seculari (care nu faceau parte, adica, din ordine religioase si care sunt predecesorii clasei intelectuale de astazi). Altii au respins si au criticat aceasta infuzie de filosofie aristotelica – este vorba de franciscani, in primul rand, dar nu numai. In sfarsit, o a treia tabara s-a format in urma srierilor Sf. Toma din Aquino, care a incercat o sinteza intre aristotelism si teologia crestina, rezultand filosofia si teologia scolastica.

Care dintre aceste tabere a indreptat calea spre Revolutia Stiintifica? Profesorii seculari in nici uncaz, pentru ca acestia au acceptat stiinta din vremea lor asa cum era, chiar impotriva teologiei crestine oficiale – creindu-se mitologia intelectualului la curent cu ultimele noutati si persecutat pentru progresismul sau. Ei nu aveau cum sa contribuie la nasterea stiintei moderne din moment ce erau complet aserviti dogmei filosofiei la moda in vremea lor. Nici Toma cu urmasii sai nu au contribuit foarte mult, filosofia scolastica fiind tocmai cea care a fost respinsa explicit de Revolutia Stiintifica.

Ei bine, cei care au reactionat impotriva noii stiinte si noii filosofii, de pe pozitiile unui conservatorism teologic s-au gasit intr-o situatie de independenta fata de influenta aservitoare a dogmei aristotelice intr-ale fizicii, iar aceasta pozitie critica le-a permis sa regandeasca indraznet si din temelii cosmologia mostenita de la antici. Acestia sunt cei care au redefinit epistemologia[1] si cosmologia occidentala in asa fel incat Revolutia Stiintifica (ce, la randul ei, este o ractie impotriva aristotelismului medieval) a putut avea loc.

Dar, de ce ar duce teologia crestina la o cosmologie potrivita pentru stiinta moderna? Glad you asked!

O cosmologie cum este cea pe care am descris-o la inceput nu se potriveste foarte bine cu unele din elementele teologiei crestine. In cosmologia aristotelica Zeul este o substanta simpla si imuabila, complet impasibila si intru totul incapabila sa gnadeasca la orice altceva in afara de sine. Ori ce altceva s-ar gasi in gandirea sa ar fi ceva inferior perfectiunii sale, si in acest fel ar patrunde ceva imperfect in gandirea sa, deci el insusi (care este prin definitie gandirea ce se gandeste pe sine) si-ar pierde perfectiunea. Este normal, deci, ca el sa se afle mult deasupra tuturor celorlalte ce compun ierarhia cosmica, neatins de acestea, si aflandu-se cel mai departe de domeniul generarii si coruperi (adica de noi oamenii)

Acesta nu este Dumnezeul crestin, care s-a intrupat, coborand pe Pamant. Tensiunea dintre cerintele teologiei si ceea ce ofera aristotelismul a dus la o implozie a ierarhiei cosmice a spatiilor diferentiate calitativ. Intr-un cosmos cu spatiu omogen Dumnezeu este la fel de aproape de tine oriunde te-ai afla. Iar intr-un spatiu omogen putem vorbi de legi ale naturii in sens stiintific.

Este clar, prin urmare, ca si astazi s-ar cuveni sa nu ne lasam impresionati de cei care se considera pe valul progresului stiintific. Ce e val ca valul trece, si asa cum profsorii seculari aristotelizati ai Evului Mediu au ajuns la groapa de gunoi a istoriei intelectuale a Occidentului, este destul de posibil ca si emulii lor de astazi sa sfarseasca acolo. Din contra, un sanatos conservatorism teologic si fidelitate fata de Revelatie ar trebui sa ne dea acea independenta de gandire in chestiuni lumesti ce va produce viitoarele revolutii intelectuale spre beneficiul tuturor.


[1] Vezi, de exemplu Intrebari despre Cunoastere a franciscanului Mathaeus de Aquasparta, aparuta recent la Polirom.
Anunțuri
Published in: on Mai 7, 2010 at 9:28 am  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://mihaisarbu.wordpress.com/2010/05/07/conservatorism-teologic-versus-progres-stiintific/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: