Cum am devenit catolic?


Intr-un fel este impropriu sa spun ca am devenit catolic. Am fost botezat romano-catolic de mic copil si nu mi-am schimbat niciodata religia formal. Si cu toate acestea sunt un convertit la credinta catolica, in buna masura.

Am crescut intr-o familie mixta etnic si religios, cu bunici materni maghiari, catolici si reformati nepracticanti, ce nu aveau nici un fel de ambitii sau preocupari religioase si bunici paterni romani baptisti convinsi, dar care nu au reusit sa dea mai departe copiilor lor credinta. Fiind botezat catolic am urmat cateheza de la parohia de care apartineam (parohia din centrul Aradului, ce acum a revenit in grija minoritilor) si am primit Prima Impartasanie si Confirmarea. M-am dus cu placere, si mama mea isi aminteste si acum, ca a fost suficient sa ma duca o singura data la parohie la cateheza, sa ma inscrie, ca dupa aceea m-am dus singur, fara nici o insistenta de la altii. Si, intr-adevar, imi amintesc si eu ca mi-a placut acolo. Insa educatia religioasa solida, ce mi-a format sensibilitatile, convingerile si asteptarile (si prejudecatiel, as mai adauga), a fost Scoala Duminicala si mediul baptist. Chiar daca am avut mereu o simpatie pentru catolicism, in ce priveste continutul a ceea ce credeam, adica invataturile pe care le profesam in copilaria si prima tinerete, eram un baptist convins.

Imi amintesc cu nostalgie si acum de prietenii pe care ii aveam la Scoala Duminicala dintr-un orasel de langa Arad, nu numai pentru ca fac parte din copilaria si preadolescenta mea, ci si pentru ca am invatat nenumarate lucruri bune. Am invatat, de exemplu, ca, daca exista un Dumnezeu, atunci trebuie sa existe o singura credinta adevarata si oamenii trebuie sa o cunoasca, iar eu am obligatia sa le-o fac cunoscuta, pentru ca va trebui sa dau de seama la Judecata. Nu exista sa fi crestin si sa stai in banca ta. Daca esti crestin, dar totusi stai linistit in banca ta, Dumnezeu nu o sa de ia in „banca” Lui. Ori ce altceva iti poti dori ca si crestin decat ca Dumnezeu sa te ia prin harul sau din banca ta si sa te duca in „banca” Lui – daca mi se permite metafora. Am mai invatat, de asemenea, ca religia nu este un scop in sine, ci este nimic mai mult si nimic mai putin decat un mijloc randuit de Dumnezeu spre mantuire.

Este adevarat, insa, ca anumite prejudecati baptiste (si nu numai) nu m-au impresionat nici atunci. Ma refer, de exempu, la distinctia polemica si pur artificiala intre „credinta vie” si „religie moarta”. Problema pe care trebuie sa ne-o punem in privinta unei religii este daca este adevarata, adica daca este de la Dumnezeu, sau nu. Asta a fost problema care m-a preocupat mereu, si asta este problema care ma preocupa si acum. Adevarul este acela care mantuieste si nu „credinta”, in sensul ca numai credinta adevarata mantuieste si nu credinta ca atare. Numai pentru ca cineva are sentimente intense fata de Isus sau vre-o invatatura pe care o atribuie Scripturii nu inseamna ca are o credinta „vie”. Multi evanghelici cad in capcana aceasta. Iau drept „autentic” ceea ce este numai intens. Iar cei care nu par sa arda atat de intens si vizibil in sentimentele lor fata de Isus nu are credinta vie si autentica. Asta imi aminteste de ceea ce se spune despre americani: they confuse bigness for greatness. Nimic mai fals. A avea sentimente intense nu inseamna a avea credinta profunda. Asta e ceva ce mi-a displacut mereu in mediile evanghelice. Confuzia dintre intensitate si profunzime, si acuzarea celor din alte confesiuni, ce au o credinta mai putin intensa ca nu au o credinta „vie” mi s-a parut mereu a fi o eroare de judecata devenita cliseu in serviciul autosuficientei.

Departe de mine, insa, sa scuz placiditatea generala a catolicilor obisnuiti din tara asta si de aiurea. Vreau doar sa spun ca o credinta este valoroasa in functie de continutul ei, nu de intensitatea ei. De aceea nu am nici un fel de respect pentru zelul lipsit de spirit de iscodire si autosuficient. Asta nu poate duce la mantuire, si, in plus, nu face decat sa cultive prejudecati si clisee privind alte religii. Ori, intre ceea ce cred catolicii si ceea ce cred marea majoritate a protestantilor ca ar crede catolicii exista o prapastie care pentru cei mai multi evanghelici pare a fi de netrecut. Si continua sa fie de netrecut, tocmai din cauza acestui zel, pe cat de intens, pe atat de autosuficient in cliseele si prejudecatile sale.

In ultima instanta, ceea ce mi-a precipitat conversiunea totala la catolicism a fost enorma diferenta dintre ceea ce stiam ca ar trebui sa fie catolicismul din educatia mea baptista (cateheza catolica nu m-a ajutat pre mult in nici un fel, dar asta e o alta poveste) si ceea ce se dovedea a fi catolicismul in urma studiilor mele personale, de la sursa. Dar sa nu anticipez.

Tot timpul cat am fost (neo)protestant (in anumite privinte descopar ca inca sunt) nu stiam ca sunt adeptul principiului Sola Scriptura. Nici nu stiam ce este aceasta. Era de la sine inteles pentru mine ca daca vrei sa afli ceva despre Dumnezeu sau despre indatoririle tale fata de El si fata de tine insuti deschizi Scriptura si vezi ce spune. Punctul de referinta indiscutabil era Scriptura, pentru ca asta am vazut, asta am practicat si nu s-a pus problema vreo data a vreunei alternative la Scriptura. Desigur, eu vedeam in Scriptura ceea ce am invatat prin educatia mea baptista sa vad acolo si nu altceva. Eram inca copil pe atunci, si cand frunzaream brosuri ale altor confesiuni neoprotestante imi era greu sa ma decid daca nu cumva este ceva adevar in interpretarea lor. Legat de sambata, de exemplu, imi puneam intrebari serioase la care nu gaseam raspunsuri satisfacatoare.

A venit adolescenta, in care, ca multi altii, m-am indepartat de credinta. Nu in sensul ca as fi incetat sa cred – asta nu mi s-a intamplat niciodata – ci, pur si simplu m-am luat cu altele. De exemplu cu muzica metal, si rockoteca. Insa pe la 18 ani am revenit la iubirea mea cea dintai, adica la Isus. In aceasta vreme de retrezire a credintei in viata mea mi-a cazut in maini o carte de Horia Cosmovici, un avocat roman convertit la catolicism, in care am citit urmatoarle randuri ce m-au lasat cu gura deschisa :

„Dar sa fim atenti asupra faptului ca Biserica nu naste din Evanghelii sau din Epistole. De aceea Biserica nu are a fi verificata in ceea ce face, in ceea ce hotareste, cu textul vreunei scripturi oarecare.

Cand sfantul Evanghelist Marcu isi scrie Evanghelia, prima ca data dintre cele patru (intre anii 42-60 p. Chr) Biserica exista , era puternica prin asistenta Spiritului Sfant, isi avea deja martirii sai, primul sinod avusese loc ; Biserica invata, cenzureaza, aproba, sau respinge, cu autoritate de nediscutat. Tot ceea ce Biserica nu a aprobat a fost socotit caduc, fara valoare, fara autoritate. Tot astfel, tot ceea ce Biserica a aprobat are valoare de lege, deasupra oricarei discutii sau opinii personale. Asa a trait Biserica si asa s-a miscat de totdeauna.

Astfel, intreaga Sfanta Scriptura este socotita sfanta, pentru ca Biserica a confirmat-o ca fiind conforma cu depozitul pe care l-a avut in pastrare si conform cu asistenta infailibia a Spiritului Sfant. Nu Scriptura a fondat Biserica, ci Biserica a confirmat-o atunci cand a fost cazul, caci doar nu au fost numai patru Evanghelii!

Asa ca este complet neseros sa iei Scriptura, sa o talmacesti dupa cum te taie capul si apoi sa ceri socoteala Bisericii.

Repetam : autoritatea Scripturii vine de la Biserica. Fara Biserica, Sfanta Scriptura nu ar fi existat ca atare ; pe cand Biserica fara Scriptura ar fi putut sa existe, asa cum a facut-o inainte de aparitia ei.” (Horia Cosmovici, Manualul omului politic crestin, Crater, Bucuresti, 1995, pp. 100-101)

Aceste randuri m-au lasat, pur si simplu masca. Nu am mai vazut pe nimeni sa puna problema in termenii acestia. Mi se parea evident ca Scriptura este sursa invataturilor si judecatorul suprem asupra Bisericii. Dar mi-am dat seama, deodata, ca Isus, cand S-a inaltat la Tatal a lasat pe pamant Biserica si nu Noul Testament. Evangheliile, Epistolele si Apocalipsa au fost scrise in cadrul Bisericii, de membri ai Bisericii si pentru nevoile Bisericii. Am inceput sa-mi pun intrebarea daca nu cumva am privit lucrurile din unghiul gresit pana acum. In loc sa privesc Biserica din perspectiva si prin prisma Scripturii, cum ar fi sa privesc Scriptura din perspectiva Bisericii. El nu s-a pus sa scrie Scripturi ci a intemeiat o Biserica, ce sa ramana in urma Sa. Crestinii ramasi pe pamant dupa inaltarea sa la Tatal s-au indeletnicit cu raspandirea vestii celei bune si nu cu scrisul. Adica erau preocupati de largirea Bisericii, efortul lor centrandu-se asupra Bisericii lasate de Hristos. Chiar si aceia care au scris, au facut-o spre binele Bisericii. Nu cumva, atunci, scrierile lor, ce au intrat in Noul Testament, ar trebui vazute din aceasta perspectiva? Adica aceea a Bisericii?

Bun, dar toata lumea stie ca noua astazi nu ramane decat Scriptura ca sa ne informam, iar Biserica Catolica este o inventie medievala, care a persecutat Adevarul si nu are nimic de-a face cu Biserica primara. Daca asa stau lucrurile de ce Isus a intemeiat o Biserica ce a fost fallibila si a fost rapusa de o monstruozitate precum Biserica Catolica cea idolatra si pagana pana in rarunchi, in loc sa scrie Scripturi care sa ramana in veac. Asa de slaba este Biserica pe care a intemeiat-o? De ce doctrine specific catolice precum continuitatea apostolica, transformarea panii si vinului in Trupul si Sangele lui Isus cel inviat la Cina Domnului, botezul spre stergerea pacatelor, si tripartitia ierarhiei bisericesti in episcopi, prezbiteri si diaconi sunt prezente in polemicile primilor crestini impotriva gnosticilor in secolul I si II dupa Hristos. Cand anume a incetat Biserica sa mai fie protestanta si a devenit catolica, daca ea a fost protestanta la inceput? Daca a avut loc, intr-adevar o apostazie, cand a avut loc aceasta? Si ce versiune de Protestantism a profesat Biserica primelor generatii, inainte de apostazie – era calvinista sau arminiana; tinea sambata sau duminica; credea in the rapture, sau nu?

Protestantismul, care a dorit sa se intoarca la Biserica primara, nu pare sa aiba nimic in comun cu aceasta, la nivel de credinte si practica. Autorii din secolele I, II sau III par sa aiba o tendinta suparatoare de a marturisii invataturi specific catolice in tot felul de domenii si de a nu avea cunostinta de interpretarile protestante de secol XVI si de mai tarziu ale Scripturii. Protestantismul nu pare a fi de gasit decat in Scriptura, dar si acolo numai prin prisma interpretarilor acesteia de sec XVI, din timpul Reformei si a urmasilor acesteia de mai tarziu.

Dar nu cumva diavolul a lucrat de la inceputurile Bisericii si i-a indus in eroare pe crestini din secolul I si II in citirea Scripturii. Nu cumva acestia au facut compromisuri de nepermis cu religiile de mistere si alte culte pagane ca sa faca crestinismul cat mai atractiv? De aceea trebuie sa ne intoarcem direct la Scriptura si nu la altceva, ar putea spune un evanghelic. Insa un argumnet ca acesta greseste tinta. Disputa nu este intre cuvantul clar al Scripturii si ce credeau crestinii din secolele I-III, ci intre felul in care au intepretat invataturile continute in Scriptura crestinii instruiti de apostoli, sau de catre cei care au fost instruiti de apostoli, deci cei primele generatii, pe de o parte si felul in care aceeasi Scriptura a fost intepretata de reformatorii din sec XVI si protestanti de mai tarziu, pe de alta parte. Daca primii crestini au cazut atat de repede prada epocii lor, ce siguranta am ca interpretii protestanti sunt mai putin atinsi de prejudecatile si influenta epocii lor si sunt mai de incredere in interpretarea lor biblica. Orice argument ce poate fi folosit impotriva acelor crestini din Biserica primelor generatii care profesau invataturi catolice, pentru a le submina relevanta, poate fi folosita la fel de bine si impotriva exegetilor protestanti.

Disputa este, deci, intre intepretari diferite la acelasi texte si invataturi din Scriptura. Iar crestinii din primele generatii au o tendinta constanta de a profesa invataturi cu un pronuntat iz catolic (si ortodox), si sa ignore doctrine protestante. Este uimitor sa descoperi din nou si din nou in primele secole crestine doctrine catolice „medievale”, precum prefacerea euharistica, structura ierarhica a Bisericii, importanta data continuitatii apostolice a episcopilor si a traditiei transmisa prin aceasta continuitate etc. De asemenea, este uimitor sa vezi ca primele generatii de crestini nu aveau cunostinta de doctrine specific protestante, precum suficienta Scripturii (sola scriptura), sau indreptatirea (justificarea) numai prin credinta asa cum o profeseaza urmasii Reformei (sola fide).

Toate acestea m-au dus la o singura concluzie : intre Biserica primara si Biserica Catolica exista o continuitate deplina, iar protestantismul nu este rodul descoperii Scripturii dupa secole de intuneric, ci rodul unor erori de interpretare a Scripturii, erori in continua inmultire si diversificare de atunci si pana astazi.

Nu m-a ajutat in a ramane baptist nici crasa ignoranta a evanghelicilor la adresa primelor secole crestine, in numele atasamentului exclusiv fata de Scriptura. Am observat ca prejudecatile anticatolice persista in randul fratilor mei evanghelici din motivul acesta, adica pentru ca acestia, in numele exclusivitatii Scripturii, refuza cu buna stiinta si cu mandrie declarata sa isi arunce ochii asupra altor texte paleocrestine decat Scriptura, sau daca li se prezinta ceva de genul acesta refuza sa ia seama pe motivul retoric ca exista o pricina pentru care textele respective nu sunt in canonul Scripturii. Asta am observat-o cat se poate de des in discutii cu evanghelici. Ei nu observa, astfel, ca disputa nu este intre ce spune Scriptura si ce spun textele din afara Scripturii, ci intre intepretarea Scripturii facuta de cei care au trait in vremurile si in mediile in care a fost scris Noul Testament, sau imediat dupa, si intepretarile venite cu un mileniu si jumatate mai tarziu.

Iata de ce intrebarile ridicate de noile mele cercetari asupra istoriei crestinismului si a doctrinelor sale nu si-au gasit raspunsul la fratii mei evanghelici. Nu de putine ori intalnesc in continuare o ostilitate atat de taioasa fata de intrebarile mele si problemele pe care mi le pun, sau fata de felul in care pun problema, incat imi aminteste de intamplarile acelea de la inceputul anilor nouazeci, cand multi se converteau la Biserica Baptista si treceau prin tot felul de neplaceri venite din partea ortodocsilor pe care ii paraseau. Slava Domnului, am intalnit si multi evanghelici cu care sa pot sa port o discutie (sau mai multe) profund folositoare spiritual, fara sa cedam nici unul din noi vreo iota din ceea ce credem.

In cele din urma, am decis sa caut o cale prin care sa impartasesc cu fratii evanghelici rezultatel cautarilor mele in privinta doctrinelor catolicismului, in speranta ca vor vedea si ei, sau cat mai multi dintre ei deplinatatea planului de mantuire incredintat de Isus Bisericii pe care a intemeiat-o.

Anunțuri
Published in: on Mai 10, 2010 at 2:05 pm  Comments (2)  

The URI to TrackBack this entry is: https://mihaisarbu.wordpress.com/2010/05/10/cum-am-devenit-catolic/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Si eu as dori sa trec de la ortodoxism la catolicism. Cum pot fac epasul acesta?
    Va rog sa ma indrumati.

  2. Nu cunosc pasii practici, dar un preot catolic ar trebui sa te poata ajuta. Stiu doar ca, avand in vedere ca esti ortodox, ideal ar fi sa iti pastrezi ritul, adica sa te alaturi unei parohii greco-catolice.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: