Sola Scriptura – o evaluare biblica (partea I.)


Acest articol face parte dintr-o serie care mai cuprinde: Sola Scriptura – probleme logice si practice cu doctrina suficientei Scripturii, Sola Scriptura – o evaluare biblica (partea II.), Sola Scriptura și Canonul biblic

In postul precedent am promis ca voi oferi patru motive pentru care principiul protestant sola Scriptura este incompatibil cu crestinismul, respectiv ca duce la absurditati logice, este contraproductiv in practica, este de negasit in Scriptura si este chiar contrar cu ceea ce ne indica Biblia. In acest post voi discuta unul din aceste puncte. Dupa ce am discutat in precedenta primele doua, am decis pe ultima suta de metri sa inversez ultimele doua, adica sa ma refer prima data la felul in care sS contrazice Scriptura, ca apoi, intr-un post viitor, sa putem avea o imagine mai clara si corecta asupra versetelor aduse in sprijinul acestei invataturi.

1. Scriptura versus Magisteriu, sau Scriptura si Magisteriu?

Protestantismul sustine ca Scriptura este singura autoritate infailibila in materie de doctrina si ca fiecare crestin in parte este chemat sa o intepreteze direct si fara medierea unei autoritati bisericesti. Catolicismul spune ca in Biserica exista un grup anume, chemat special, care sa intepreteze Scriptura: Papa si episcopii in comuniune cu el, adica Magisteriul Bisericii. Ce ne spune Scriptura insasi despre aceasta?

Atat in Israelul Vechiului Testament cat si in Biserica Noului Testament avem de-a face cu trei surse de autoritate: Cuvantul sris si oral al lui Dumnezeu si o autoritate chemata sa o intepreteze pentru credinciosi. Aceasta din urma are drept de viata si moarte in Vechiul Testament si drept de viata si moarte vesnica in Noul Testament. In Numeri 15:32-36 citim urmatoarele:

“Cînd erau copiii lui Israel în pustie, au găsit pe un om strîngînd lemne în ziua Sabatului. Cei ce‑l găsiseră strîngînd lemne, l‑au adus la Moise, la Aaron şi la toată adunarea. L‑au aruncat în temniţă, căci nu se spusese ce trebuiau să‑i facă. Domnul a zis lui Moise: „Omul acesta să fie pedepsit cu moartea, toată adunarea să‑l ucidă cu pietre afară din tabără.” Toată adunarea l‑a scos afară din tabără şi l‑a ucis cu pietre; şi a murit, cum poruncise lui Moise Domnul.”

Israelitii in pustie au primit porunca sa se abtina de la munca in ziua de Sabat. Dar nu stiau exact ce trebuie sa faca in cazul celui care s-a sculat sa adune lemne. Asa ca, in ciuda cuvantului clar al poruncii au trebuit sa vina in fata lui Moise si Aaron ca sa se dumireasca ce e de facut. Acest eveniment este istorisit in Pentateuh cu un scop foarte bine precizat: sa ii instruiasca pe israeliti ce trebuie sa faca in cazurile in care nu stiu cum sa aplice Legea: sa vina in fata lui Moise si Aaron, adica in fata preotilor si levitilor, care sa judece cazul. Vedem aici ca urmasii lui Moise si Aaron au putere de viata si moarte in privinta intepretarii Legii, iar aceast autoritate nu a trecut odata cu trecerea din aceasta lume celor doi, ci este exercitata de-a lungul Vechiului Testament de urmasii lor:

Şi a zis judecătorilor: „Luaţi seama la ce veţi face, căci nu pentru oameni veţi rosti judecăţi; ci pentru Domnul, care va fi lîngă voi cînd le veţi rosti. Acum, frica Domnului să fie peste voi; vegheaţi asupra faptelor voastre, căci la Domnul, Dumnezeul nostru, nu este nici o nelegiuire, nici nu se are în vedere faţa oamenilor, nici nu se primesc daruri.” Cînd s’a întors la Ierusalim, Iosafat a pus şi aici, pentru judecăţile Domnului şi pentru neînţelegeri, Leviţi, preoţi şi căpetenii peste casele părinteşti ale lui Israel. (2 Cronici 19:6-8)

Insasi Isus recunoaste aceasta autoritate si ii indeamna pe iudei sa se supuna autoritatilor rabinice:

Atunci Isus, pe cînd cuvînta gloatelor şi ucenicilor Săi, a zis: „Cărturarii şi Fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile, pe cari vă spun ei să le păziţi, păziţi‑le şi faceţi‑le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac. (Matei 23: 1-3)

Scaunul lui Moise era un jilt aflat in sinagoga care simboliza autoritatea de a lega si dezlega, iar cel care sedea in el avea dreptul si responsabilitatea de a exercita aceasta autoritate. In limbajul rabinic “a lega si dezlega” insemna ca cel care sta asezat in scaunul lui Moise are autoritatea doctrinara de a pronunta ceva ca fiind interzis de Lege (adica a lega) sau permis de Lege (adica de a dezlega), respectiv autoritatea disciplinara de a excomunica sau a reprimi in sinagoga pe cineva. Acelasi lucru il vom vedea si in Noul Testament.

Nu intamplator Isus recunoaste aceasta autoritate si nu intamplator Matei tine sa ne informeze asupra acestui episod. Acelasi evanghelist ne spune in capitotul 16 si 18 al cartii sale ca autoritatea de a lega si dezlega a fost acordata de Mantuitor lui Petru in special si apostolilor in general. Cu alte cuvinte, autoritata vetero-testamentara de a da intepretari doctrinare si de a pronunta judecati disciplinare a fost transferata in Biserica asupra apostolilor in special si a lui Petru in special.

Nu intamplator episcopii catolici (si ortodocsi) au un scaun de judecata, numit in latina catedra, iar bisericile numite “caterale”, la origine, erau tocmai sediile a cate unui episcop. Ca fapt divers, “catedra” papei se afla in Bazilica Sfantul Ioan Lateran. Tot de aici vine si expresia ex catedra, adica din scaunul de judecata, pe care episcopii catolici in general si papa in special l-au primit de la Isus ca semn vizibil al autoritatii lor doctrinare si disciplinare.

Un pasaj similar gasim in Evanghelia lui Ioan:

Atunci preoţii cei mai de seamă şi Fariseii au adunat Soborul, şi au zis: „Ce vom face? Omul acesta face multe minuni. Dacă‑L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni Romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul.” Unul din ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela, le‑a zis : „Voi nu ştiţi nimic; oare nu vă gîndiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, şi să nu piară tot neamul?” Dar lucrul acesta nu l‑a spus  de la el; ci, fiindcă era mare preot în anul acela, a proorocit că Isus avea să moară pentru neam. Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într’un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi. Din ziua aceea, au hotărît să‑L omoare. (Ioan 11: 47-53)

Caiafa nu vorbeste de la sine, ci de la Dumnezeu (adica “prooroceste”, cum spune textul), pentru ca este mare preot, adica in baza autoritatii oficiului sau. Chiar daca nu realizeaza ce spune si chiar daca este un pacatos, simplul fapt ca este ceea ce este il face sa dea glas cuvantului Duhului Sfant. Precizarea lui Ioan presupune ca cititorii sai sunt la curent cu aceste lucruri si ca el nu spune nimic iesit din comun pentru acestia. Este clar, deci, ca pentru randuiala data de Vechiul Testament Cuvantul lui Dumnezeu nu se restrange doar la Scriptura, atat cat este data intr-un moment sau altul al istoriei mantuirii, ci se refera si la cuvinte date de Dumnezeu prin intai statatorii natiunii. Asa cum vedem si in urmatoarele locuri din Biblie:

Să pui în pieptarul judecăţii Urim şi Tumim, cari să fie pe inima lui Aaron, cînd se va înfăţişa el înaintea Domnului. Astfel, Aaron va purta necurmat pe inima lui judecata copiilor lui Israel, cînd se va înfăţişa înaintea Domnului. (Exod 28:30)

Să se înfăţişeze înaintea preotului Eleazar, care să întrebe pentru el judecata lui Urim înaintea Domnului; şi Iosua, toţi copiii lui Israel, împreună cu el, şi toată adunarea, să iasă după porunca lui Eleazar şi să intre după porunca lui. (Numeri 27:21)

Cu alte cuvinte, Dumnezeu vorbeste israelitilor si prin oracolul ce se afla in posesia marelu preot, si nu doar prin Scriptura.

Sa trecem la altceva. In Vechiul Testament autoritatea doctrinara se referea la intepretarea Legii si nu era nevoie de mai mult. Israelitii stiau ca exista un Dumnezeu care a creat totul si acesta are o curte regala de ingeri etc.. Discutii teologice fine, privind natura lui Dumnezeu si alte chestiuni arcane erau neinportante, asa ca autoritatea doctrinara s-a limitat la aplicarea Legii pentru cazurile concrete. Din contra, in Biserica doctrina ridica probleme mai complicate. “Levitii” Noului Legamant sunt obligati sa se ocupe inclusiv de probleme complicate precum persoana lui Isus, natura Trinitatii si alte asemenea, atunci cand apar erezii care le pun sub semnul intrebarii. In toate aceste cazuri cei care sunt chemati sa judece chestiunile doctrinare sunt, potrivit Noului Testament, Petru si apostolii (Moise si Aaron, cum ar veni), adica papa si episcopii (levitii, urmasii lui Moise si Aaron).

Vechiul Testament nu cunoaste practica intepretarii individuale si personale a Scripturii. Din contra, Israelul este o societate divina, ordonata ierarhic, in care intepretarea Legii este rezervata unui grup anume. Noul Testament da marturie despre transferarea acestei autoritati asupra unui grup anume din Biserica si nu sufla o vorba despre democratizarea autoritatii in Noul Israel. Din contra, aceasta idee este condamnata explicit si fara jumatati de masura, apeland ca model la un episod bine cunoscut din Vechiul Testament.

Una din Epistolele minore ale Noului Testament, scrisa de Iuda, fratele lui Iacov (probabil apostolul) are cuvinte foarte dure la adresa celor ce nu respecta rangurile in Biserica :

8. Totusi oamenii acestia, tarati de visarile lor, isi pangaresc la fel trupul, nesocotest stapanirea si batjocoresc dregatoriile.

Langa acestia pune exemplul ingerilor revoltati (v. 6), si ca sa nu fie nici un dubiu asupra pacatului lor ne spune in versetul 11.

Vai de ei ! Caci au urmat calea lui Cain ! S-au aruncat in ratacirea lui Balaam, din dorinta de castig ! Au pierit intr-o rascoala ca al lui Core.

Versetul 11 ne arata clar ca este vorba de o lipsa de ascultare de natura religioasa. Cain s-a ridicat asupra lui Abel din cauza unui sacrificiu, iar Balaam, dupa cum se stie, a fost un preot pagan care a iesit impotriva poporului de preoti al Domnului. Insa ultimul exemplu este cel mai graitor. Pacatul lor este similar cu cel al rascoalei lui Core. De se rasculase Core? Pentru ca a interpretat in sens restrans preotia generala a fiilor lui Israel, excluzand o alta preotie in Israel, si era gelos pe pozitia altora, ce fusesera chemati de Domnul. Este, deci, o revolta impotriva ierarhiei legitime, ceea ce inseamna ca in Biserica lui Hristos trebuie sa fie o ierarhie careia i se cuvine supunere. Iata exact acuzatia adusa de Core lui Moise si Aaron :

Ei s-au adunat impotriva lui Moise si Aaron si le-au zis : „Destul ! Caci toata adunarea, toti sunt sfinti, si Domnul este in mijlocul lor. Pentru ce va ridicati voi mai presus de adunarea Domnului ?” (Numeri 16 : 3)

Aceasta revolta pare sa aiba un puternic iz protestant. Intr-adevar, promisiunea Domnului este clara :

„Imi veti fi o imparatie de preoti si un neam sfant. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel”. (Exod 19 : 6)

Aceeasi preotie generala, a tuturor, o gasim si in Noul Testament in prima Epistola al lui Petru, capitolul 2:

5. Si voi ca niste pietre vii, sunteti ziditi ca sa fiti o casa duhavniceasca, o preotie sfanta, si sa aduceti jertfe duhovnicesti, placute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos (…) 9. Voi sunteti o semintie aleasa, o preotie imparateasca, un neam sfant

Dar sa ne intoarcem la revolta lui Core, starnita de afirmatii precum cele de mai sus. Din moment ce toti israelitii sunt preoti, de ce mai este nevoie de o casta speciala cu tot felul de privilegii? Nu este asta o violare a preotiei generale a intregii adunari? Dumnezeu, insa gandeste altfel, iar Core si ai lui vor fi pedepsiti exemplar din cauza lipsei de supunere fata de ierarhia legitima. Iar Iuda ne vorbeste de o revolta de acest fel in Biserica. Daca nu exista o ierarhie preoteasca in Biserica, distincta de preotia tuturor credinciosilor, paralela pe care o face Iuda cu episodul veterotestamentar nu prea are sens. Sa ne amintim ca in Numeri conflictul era intre doua preotii, cea revendicata de Core in numele preotiei generale a adunarii si cea distincta a lui Aaron. In felul acesta se explica si celelalte doua exemple. In ambele cazuri avem un conflict intre doua preotii, dintre care una este placuta lui Dumnezeu (al lui Abel si al lui Israel) si una care nu este placuta Lui (al lui Cain si al lui Balaam). Miza Epistolei lui Iuda este, deci, sa ne fereasca de cei ce se revolta impotriva preotiei placute Domnului si sa ne determine sa respectam „stapanirea” si sa ascultam de „dregatorii”. Dupa cum ne spune un frumos verset :

Ascultati de mai marii vostri, si fiti-le supusi, caci ei privegheaza asupra sufletelor voastre, ca unii care au sa dea socoteala de ele ; pentru ca sa poata face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinand, caci asa ceva nu v-ar fi de nici un folos. (Evrei 13 : 17)

Ambele Testamente resping indeea intepretarii individuale a Cuvantului lui Dumnezeu, si rezerva aceasta autoritate unui grup anume chemat la aceasta. Cine contesta “dregatoriile” din Biserica lui Hristos cade in revolta lui Core. Este, desigur, cazul adeptilor sola Scriptura.

In Biserica apostolica  avem un exemplu foarte concludent asupra felului in care se iau decizii. In Faptele apostolilor citim ca unii dintre crestinii evrei au cerut ca cei din neamuri sa fie taiat imprejur si sa pazeasca Legea. Ce face Biserica? Deschide Scripturile ca sa vada ce spune Cuvantul scris al lu Dumnezeu? Nici gand. In baza promisiunii Mantuitorului, cum ca Biserica va fi calauzita de Duhul Sfant, mai marii Noului Israel au tinut un sinod care sa ia o decizie. Iata textul complet:

Atunci unii din  partida Fariseilor, cari crezuseră, s’au ridicat, şi au zis că Neamurile trebuie să fie tăiate împrejur, şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise. Apostolii şi presbiterii s’au adunat laolaltă, ca să vadă ce este de făcut. După ce s’a făcut multă vorbă, s’a sculat Petru şi le‑a zis:

„Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi, ca, prin gura mea, Neamurile să audă cuvîntul Evangheliei, şi să creadă. Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei, şi le‑a dat Duhul Sfînt ca şi nouă. N’a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucît le‑a curăţit inimile prin credinţă. Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l‑am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei, sîntem mîntuiţi prin harul Domnului Isus.”

Toată adunarea a tăcut, şi a ascultat pe Barnaba şi pe Pavel, cari au istorisit toate semnele şi minunile, pe cari le făcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul Neamurilor.

Cînd au încetat ei de vorbit, Iacov a luat cuvîntul, şi a zis:

„Fraţilor, ascultaţi‑mă! Simon a spus cum mai întîi Dumnezeu Şi‑a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să‑I poarte Numele. Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, după cum  este scris: «După aceea, Mă voi întoarce, şi voi ridica din nou cortul lui David din  prăbuşirea lui, îi voi zidi dărîmăturile, şi‑l voi înălţa din nou: pentruca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate Neamurile peste cari este chemat Numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri, şi căruia Îi sînt cunoscute din vecinicie.» De aceea, eu sînt de părere să nu se pună greutăţi acelora dintre Neamuri cari se întorc la Dumnezeu; ci să li se scrie doar să se ferească de pîngăririle idolilor, de curvie, de dobitoace zugrumate şi de sînge. Căci încă din vechime, Moise are în fiecare cetate oameni, cari‑l propovăduiesc, fiindcă este citit în sinagogi în toate zilele de Sabat.”

22. Atunci apostolii şi presbiterii şi întreaga Biserică au găsit cu cale să aleagă vreo cîţiva dintre ei, şi să‑i trimeată la Antiohia, împreună cu Pavel şi Barnaba. Şi au ales pe Iuda, zis şi Barsaba, şi pe Sila, oameni cu vază între fraţi. Şi au scris astfel prin ei:

„Apostolii, presbiterii şi fraţii: către fraţii dintre Neamuri, cari sînt în Antiohia, în Siria şi în Cilicia, plecăciune! Fiindcă am auzit că unii, plecaţi dintre noi, fără vreo însărcinare din partea noastră, v’au turburat prin vorbirile lor, şi v’au zdruncinat sufletele, zicînd să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi Legea; noi, după ce ne‑am adunat  cu toţii laolaltă, cu un  gînd, am găsit cu cale să alegem nişte oameni, şi să‑i trimetem la voi, împreună cu prea iubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oamenii aceştia, cari şi‑au pus în joc viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos. Am trimes dar pe Iuda şi pe Sila, cari vă vor spune prin viu grai aceleaşi lucruri. Căci s’a părut nimerit Duhului Sfînt şi nouă, să nu mai punem peste voi nicio altă greutate decît ceeace trebuie, adică: să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sînge, de dobitoace zugrumate, şi de curvie, lucruri de cari, dacă vă veţi păzi, va fi bine de voi. Fiţi sănătoşi.” (Fapte 15: 5-29)

Sa recapitulam. Pentru a ajunge la o concluzie fiecare crestin a fost lasat sa se decida singur citind Scriptura, nu-i asa? Exact cum au facut editorii volumului Divort si recasatorire – patru perspective crestine, de care am pomenit in postul precedent. Nici vorba! Nu am intentia sa jignesc pe nimeni, Domnul imi este martor, dar aceasta perspectiva asupra autoritatii este pe cat de protestanta pe atat de nebiblica. Este perspectiva lui Core! Decizia o iau cei care au autoritate in Biserica sa o faca, autoritate pe care au primit-o de la Isus dupa modelul Vechiului Testament. Doua persoane se ridica sa vorbeasca in timpul sinodului: Petru, care ia decizia dogmatica si Iacov care sugereaza o aplicatie pastorala a solutiei data de Petru. Dintre acestia numai Iacov recurge la Scriptura (respectiv o profetie al lui Amos, cum ca imparatia lui David va fi reintemeiata si ca aceasta va fi extinsa intre neamuri), pe cand Petru, cel care da solutia problemei, nu recurge la Scriptura deloc.

Am auzit de mai multe ori argumentul cum ca la acest sinod Iacov este intai statatorul si ca asta demonstreaza ca are mai multa autoritate decat Petru, deci Petru nu poate avea intaietate in Biserica. Citind textul biblic imi este greu sa pricep cum poate cineva sa ajunga la acesta concluzie. Textul in sine ne spune exact opusul. Cel care vorbeste cu autoritate si da solutia problemei, in baza propriei autoritati si nu a Scripturii, este Petru. Luca ne spune ca inainte sa vorbeasca Petru “s-a facut multa vorba”. Dupa ce Petru a terminat de vorbit si a dat solutia problemei “toată adunarea a tăcut”, adica nimeni nu mai avea dubii. Mucles! Sau, parafrazandul- pe Augustin: Ierusalimul locuta, causa finita.

Din contra, Iacov ia cuvantul ca sa propuna o aplicatie practica, pe care Biserica o accepta, dar numai temporar. Interesant este ca, spre deosebire de Petru care vorbeste cu autoritate si da o solutie dogmatica, Iacov ofera o parere personala in chestiuni pastorale: “De aceea, eu sînt de părere”. Nu este intamplator faptul ca decizia dogmatica data de Petru este urmata si astazi de crestini in general (catolici sau nu), adica am abandonat practica taierii imprejur si nici nu tinem Legea lui Moise. In schimb propunerile pastorale ale lui Iacov au fost aplicate atunci, dar nu mai sunt aplicate astazi. Evident trebuie sa ne tinem departe de curvie, nu la asta ma refer. Dar stiu din prorie experienta ca nu numai catolicii mananca sange. In copilarie taiam aproape in fiecare an cate un porc la bunicul meu care era baptist (Dumnezeu sa-l odihneasca alaturi de Sine), si aveam grija sa colectam sangele pentru ca se faceau tot felul de chestii gustoase cu el. Spre deosebire de decizia dogmatica data de Petru si obligatorie pentru toti crestinii din toate veacurile, proprunerea pastorala venita de la Iacov se referea la situatia concreta de atunci cand era indicat sa se menajeze, intr-o oarecare masura, sensibilitatile crestinilor evrei, ceea ce nu mai e cazul acum.

In felul acesta, se pune in practica randuiala lasata de Mantuitor in Evanghelia dupa Matei:

Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pămînt, va fi legat în ceruri, şi orice vei deslega pe pămînt, va fi deslegat în ceruri. (Matei 16:19)

Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer; şi orice veţi deslega pe pămînt, va fi  deslegat în cer. (Matei 18:18)

In cazul pasajului din capitolul 18, care se refera la toti apostolii, avem de-a face cu un caz disciplinar in cadrul bisericii locale. Din contra, in cazul pasajului din capitolul 16, care se refera la Petru, este vorba de un subiect de doctrina si de Biserica lui Hristos in general, adica de Biserica universala (cum ii zicem noi, papistasii idolatrii, Biserica catolica). Si, intr-adevar, in Fapte 15 avem punerea in practica a acestei randuieli lasate de Isus: Petru da o decizie dogmatica, in materie de doctrina, valabila pentru intreaga Biserica, din toate vremurile, iar Iacov propune o aplicatie pastorala valabila pentru cazul special al vremurilor respective, in baza deciziei luate de Petru. Fac aceasta precizare, pentru ca ocazional se incearca trivializarea autoritatii date lui Petru de Isus in Matei 16 facand recurs la capitolul 18, in care, chipurile, toti ceilalti apostoli ar fi primit aceeasi autoritate. Aceasta intepretare nu se poate naste, cred eu, decat ignorand contextul general al respectivelor pasaje. Autoritatea lui Petru de a lega si dezlega este diferita in natura sa de autoritatea lasata apostolilor in general de a lega si dezlega. Apostolii au aceasta autoritate in materie de disciplina, pe cand Petru o are in materie de doctrina (Matei 16) si de diciplina (ca unul din cei doisprezece in Matei 18).

De asemenea, sa observam ca o decizie in materie de doctrina ratificata in ceruri are alte consecinte decat o decizie disciplinara ratificata in ceruri. Dumnezeu nu poate ratifica un neadevar pronuntat de Petru, dar totusi promite ca va accepta decizia lui in chestiuni de doctrina. De aici rezulta ca Petru este protejat de pericolul de a pronunta neadevaruri in materie doctrinara, adica, cel putin in anumite cazuri, este infailibil. Concluzia decurge logic.

La sfarsitul sinodului, parintii sinodali scriu o scrisoare in care spun ceva cu adevarat remarcabil: “s-a părut nimerit Duhului Sfînt şi nouă”. Decizia luata de intai statatorii Bisericii nu este doar a lor ci vine de la Duhul Sfant, care lucreaza prin intermediul lor. Acesta este modelul Nou Testamentar, mostenit din Vechiul Testament si aplicat pana in ziua de astazi in Biserica lui Hristos, ultimul exemplu fiind Conciliul Vatican II. Crestinul de rand nu este lasat singur cu propria intepretare, deci nici vorba de sola Scriptura in aceasta privinta.

2. Scriptura versus Traditie sau Scriptura si Traditie?

Sa vedem in continuare care este situatia cu Traditia orala: se poate reduce Cuvantul lui Dumnezeu la Cuvantul scris al lui Dumnezeu? Daca este sa ascultam de ceea ce spune Scriptura raspunsul nu poate fi decat negativ. Cuvantul lui Dumnezeu nu se reduce la Scriptura. In a doua Carte a Cronicilor citim urmatoarele:

A pus pe Leviţi în Casa Domnului cu chimvale, alăute şi arfe, după rînduiala lui David, lui Gad, văzătorul împăratului, şi proorocului Natan; căci  astfel era porunca Domnului, dată prin proorocii Săi. Leviţii au luat loc cu instrumentele lui David, şi preoţii cu  trîmbiţele. Ezechia a poruncit să aducă arderea de tot pe altar; şi, în clipa cînd a început arderea de tot, a început şi cîntarea Domnului, în sunetul trîmbiţelor şi instrumentelor lui David, împăratul lui Israel. Toată adunarea s’a închinat, au cîntat cîntarea, şi au sunat din trîmbiţe, pînă s’a isprăvit arderea de tot. Şi cînd au isprăvit de adus ardere de tot, împăratul şi toţi ceice erau cu el au îngenunchiat şi s’au închinat. Apoi împăratul Ezechia şi căpeteniile au zis Leviţilor să laude pe Domnul cu cuvintele lui David şi ale proorocului Asaf. L‑au lăudat cu bucurie, şi s’au plecat şi s’au închinat.” (2 Cronici 29:25-30)

Iata ca pe vremea imparatului Ezechia s-a introdus o reforma a cultului pe baza Cuvantului lui Dumnezeu, dat prin profetii Sai. Unde anume in Scriptura apare aceasta porunca a Domnului? Niciunde. Este vorba de o traditie orala, ce a traversat timpul din vremea lui David pana in vremea lui Ezechia imparatul. Deci in vremea Vechiului Testament avem porunci date de Dumnezeu, ce trebuie ascultate si puse in practica, fara ca acestea sa fie asternute in scris in vreo carte canonica a Bibliei. Aceeasi situatie o intalnim in aceeasi carte putin mai la vale:

Pregătiţi‑vă, după casele voastre părinteşti, după cetele voastre, cum au rînduit prin scris David, împăratul lui Israel, şi fiul său Solomon. (2 cronici 35:4)

Noul Testament ne da si el marturie despre Cuvantul lui Dumnezeu, diferit de Cavantul scris al lui Dumnezeu:

A venit acolo, şi a locuit într’o cetate, numită Nazaret, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prooroci: că El va fi chemat Nazarinean. (Matei 2: 23)

Este inutil sa cautam aceasta profetie in Biblie, pentru ca nu o vom gasi. Ea este extra-biblica, dar este totusi una obligatorie, in sensul ca trebuia sa fie implinita asa cum au trebuit implinite si profetiile biblice.

(…) şi toţi au băut aceeaş băutură duhovnicească, pentrucă beau dintr’o stîncă duhovnicească ce venea după ei; şi stînca era Hristos. (1 Corinteni 10: 4)

Biblia nu ne spune ca stanca din care Moise a facut sa curga apa in pustie pentru israelitii insetati i-a urmarit pe acestia de-a lungul calatoriei lor. Aceasta este o traditie orala, dar iata ca Pavel o ia de buna si o introduce in Scriptura, facand-o biblica.

După cum Iane şi Iambre s’au împotrivit lui Moise, tot aşa şi oamenii aceştia se împotrivesc adevărului, ca unii cari sînt stricaţi la minte şi osîndiţi în ce priveşte credinţa. (2 timotei 3:8)

Numele vrajitorilor de la curtea faraonului, care s-au impotrivit lui Moise nu este mentionat in Vechiul Testament. Este vorba de o traditie transmisa oral pana cand Pavel a introdus-o in Biblie.

In toate aceste cazuri avem de-a face cu o paradigma bine stabilita: in cursul vechii dispensatii unele lucruri sunt transmise oral alaturi de cartile Vechiului Testament, dar ambele au aceeasi autoritate. Din moment ce traditiile orale mentionate de Pavel au fost introduse in Scriptura nu putem spune ca ele nu aveau aceeasi autoritate cat timp erau numai traditii orale. Dar daca erau traditii orale cu aceeasi autoritate ca si cartile Vechiului Testament inseamna ca pe tot parcursul vechii dispensatii avem de-a face atat cu traditii orale, cat si cu Scripturi, ce au aceeasi autoritate.

Am vazut in postul precedent ca pana la incheierea canonului Noului Testament avem de-a face atat cu traditii apostolice orale cat si cu texte scrise, ce au aceeasi autoritate. Cu alte cuvinte, cat timp apostolii sunt in viata si propovaduiesc, nu se aplica sola Scriptura. Deci avem traditii orale alaturi de Scriptura atat pe parcursul vechii dispensatii, cat si in timpul Bisericii apostolice. Aceasta pare sa fie norma biblica. De ce nu ar fi aceasta norma si dupa incheierea canonului Noului Testament? Daca acesta ar fi cazul, inseamna ca s-a introdus o noutate absoluta in istoria mantuirii, pentru ca pana atunci Cuvantul lui Dumnezeu a fost atat scris cat si oral. Cei care resping traditia orala ar trebui sa justifice foarte temeinic o inovatie atat de dramatica in istoria mantuirii. De ce ar fi rezervat Dumnezeu revelatia sa numai pentru paginile Scripturii, cand pe tot parcursul istoriei mantuirii Scriptura si Traditia orala au existat una alaturi de cealalta? Mai ales ca Scriptura nu sufla o vorba despre o astfel de schimbare ce ar trebui introdusa dupa plecarea apostolilor dintre noi.

S-ar putea argumenta ca pana la incheierea canonului biblic prin scrierea ultimei carti (respectiv Apocalipsa lui Ioan) traditia orala si Scriptura au putut coexista, dar dupa incheierea canonului Scriptura este completa si nu mai are nevoie de altceva in afara ei. Insa aici avem de-a face cu o traditie orala: respectiv traditia potrivit careia canonul biblic este complet. Biblia nu ne spune nimic de genul acesta. Nu se pot invoca in acest caz cuvintele lui Ioan

Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui dela pomul vieţii şi din cetatea sfîntă, scrise în cartea aceasta.” (Apocalipsa 22: 18,19)

Asta pentru ca daca am intepreta aceste cuvinte ca un indiciu ca s-a incheiat canonul biblic ar trebui sa intepretam la fel si versete similare din Vechiul Testament:

Să n’adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, aşa cum vi le dau eu. (Deuteronom 4:2)

Voi să păziţi şi să împliniţi toate lucrurile pe cari vi le poruncesc eu; să n’adăugaţi nimic la ele, şi să nu scoateţi nimic din ele. (Deuteronom 12:32)

N’adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească, şi să fii găsit mincinos. (Proverbe 30:6)

In acest caz ar rezulta ca tot ce s-a adaugat la Deuteronom (sau la Pentateuh in general) sau la Cartile sfinte scrise pana la Cartea Proverbelor trebuie respins. In acest caz cum ar raspunde un protestant la invatatura saduceilor, cum ca numai cele cinci carti ale lui Moise sunt canonice si ca celelalte carti ale Vechiului Testament nu sunt inspirate? Daca versetele din Apocalipsa pot fi aplicate intregului canon biblic atunci nu exista nici un motiv sa nu aplicam versetele din Deuteronom canonului Vechiului Testament.

Deci nu avem nici un mandat biblic pentru invatatura cum ca avem de-a face cu un canon biblic inchis. Este vorba de o traditie orala pe care noi catolicii o urmam fara probleme. Separarea Scripturii de Traditia orala duce, in mod logic, la pierderea temeiului autoritatii biblice. Revenind la argumentul precedent, nu exista nici un temei (fie logic fie scriptural) pentru a considera ca inchiera canonului biblic elimina Traditia orala. La fel cum nu exista nici un temei (fie logic fie scriptural) pentru a considera ca Scriptura, prin natura sa, elimina Tradita orala. Cele doua sunt inseparabile.

Dar cum ramane cu datinile omenesti impotriva careia se ridica Isus si, mai tarziu Pavel?

Drept răspuns, El le‑a zis: „Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul datinei voastre? Căci Dumnezeu a zis: «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta;» şi: «Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit negreşit cu moartea.» Dar voi ziceţi: «Cine va zice tatălui său sau mamei sale: «Ori cu ce te‑aş putea ajuta, l‑am închinat lui Dumnezeu,» nu mai este ţinut să cinstească pe tatăl său sau pe mama sa. Şi aţi desfiinţat astfel cuvîntul lui Dumnezeu în folosul datinei voastre. (Matei 15: 3-6)

El le‑a mai zis: „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră. Căci Moise a zis: „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta;” şi: „Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea.” Voi, dimpotrivă, ziceţi: „Dacă un om va spune tatălui său sau mamei sale: «Ori cu ce te‑aş putea ajuta, este «Corban», adică dat lui Dumnezeu, face bine; şi nu‑l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa. Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvîntul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta! (Marcu 7: 9-13)

Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos. (Coloseni 2: 8 )

Avand in vedere pasejele pe care le-am discutat mai sus este evident ca Biblia da marturie de traditii orale la fel de importante ca si Scriptura. Isus condamna, punctual, o datina care contrazice Legea lui Moise, deci este nu doar nebiblica, ci antibiblica Aceste traditii, care contrazic Scriptura nu pot fi acceptate, pentru ca este imposibil ca cele doua surse ale revelatiei, Biblia si Traditia orala, sa se contrazica. Avand in vedere ca ambele vin de la Dumnezeu, ar rezulta cum ca Dumnezeu s-ar contrazice, ceea ce este absurd. Deci daca o traditie contrazice Scriptura ea poate fi aruncata la gunoi. Dar e nevoie sa facem un salt logic nepermis ca sa tragem concluzia din aceste pasaje ca Traditia orala, ca Traditie orala este condamnata de Isus si Pavel. Ei condamna doar datinile omenesti, adica cele care vin de la oameni si contravin Bibliei, in cazul lui Isus, si a propovaduirii sale orale in cazul lui Pavel. In termeni logici, avem de-a face cu un non sequitur.

Desigur, si noi catolicii respingem datinile si traditiile care contravin Scripturii. Un exemplu elocvent este traditia extrabiblica si antibiblica a sola Scriptura. Acest principiu contravine cuvantului explicit al Scripturii, pe care o desfiinteaza astfel. Iate de ce respingem si iata de ce trebuie sa respingem sola Scriptura. Respectul pentru Scriptura ne obliga la aceasta.

Anunțuri
Published in: on Iunie 21, 2010 at 8:47 am  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://mihaisarbu.wordpress.com/2010/06/21/sola-scriptura-%e2%80%93-o-evaluare-biblica-partea-i/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: