Acest articol face parte dintr-o serie care mai cuprinde:
Sola Fide I: protestanti vs catolici despre doctrina indreptatirii, Sola Fide III. – O evaluare biblica, Sola Fide IV. – O evaluare biblica
Mai vezi, de asemenea:
Sola Gratia (Numai prin Har), Siguranta Mantuirii (once saved, always saved), Nascut din nou – prin botez, Purgatoriul – o evaluare biblica
Am vazut intr-un post precedent ca principala problema pe care catolici si protestanti o avem unii cu altii, la nivel teologic, este intepretarea doctrinei indreptatirii. Protestantii cred ca ea vine prin har si e primita numai prin credinta, o data pentru totdeauna, pe cand catolicii insista ca ea vine prin har si ca nu se primeste nici in baza credintei si nici in baza faptelor, dar odata primita, fiind vorba de un proces, se mentine atat prin fapte cat si prin credinta. In acest post mi-am propus sa incep o critica biblica a doctrinei indreptatirii numai prin credinta (sola fide), sperand sa pot reveni ma tarziu cu detalii in plus.
Inainte de toate sa definim din nou invatatura protestanta prinvind indreptatirea:
Indreptatirea se poate defini ca fiind un act al lui Dumnezeu prin care Acesta atribuie unui pacatos care crede dreptitudinea completa si desavarsita a lui Hristos, iertand pacatosul de orice nedreptate, si declarandu-l/o perfect dreapta in ochii Sai, scotand astfel credinciosul de sub condamnare[1].
Cu exceptia unui singur element din aceasta definitie cred ca orice protestant evanghelic ar fi de acord cu ce spune aici John MacArthur. In continuare el observa corect diferentele dintre pozitia catolica si pozitia sa protestanta:
Prin includerea sfintirii, ca aspect al indreptatirii teologia catolica face imposibila indreptatirea instantanee. Mai rau, aceasta pozitie substituie dreptitudinea imperfecta a credinciosului dreptitudinii perfecte a lui Hristos, ca temei al indreptatirii[2].
Intr-adevar, pentru teologia catolica temeiul indreptatirii este dreptitudinea persoanei in cauza, iar dupa indreptatirea initiala aceasta progreseaza in indreptatire, pana la indreptatirea finala, de la Judecata de apoi. Acum ca am stabilit termenii problemei suntem gata sa deschidem Scriptura si, vorba primului presedinte al Parlamentului Irlandei libere, “sa ne asezam, domnilor, sa vedem cum stam” (Let’s sit down, gentlemen, to see how we stand). Dar inainte sa revenim la un mic detaliu la care am facut aluzie putin mai sus.
Spuneam ca definitai lui MacArthur este acceptabila pentru mai toti evanghelicii, cu o mica exceptie. El spune ca cel care primeste indreptatirea este un “pacatos care crede” (believing sinner). Din perspectiva calvinista asa ceva este de neconceput, ceea ce este putin ironic, pentru ca MaArthur se considera pe sine calvinist. Inaintea indreptatirii pacatosul este mort din punct de vedere spiritual, asa cum insista primul din cele cinci puncte ale calvinismului[3]. Este imposibil, deci, ca inainte de regenerare acesta sa aiba credinta. Rezulta ca regenerarea (nasterea din nou) precede indreptatirea. In felul acesta Calvin si traditia calvina contrazic versiunea luterana a sola fide. Pentru Luther credinta (si numai credinta) precede regenerarea, iar asta este tocmai esenta doctrinei sale asupra indreptatirii numai prin credinta.
Calvin si ai sai au observat foarte corect ca in felul acesta credinta insasi devine o fapta meritorie in baza careia se primeste harul, ceea ce este imposibil. Prin urmare, au plasat credinta alaturi de fapte dupa regenerare. Problema in acest caz este ca in felul acesta credinta nu mai este separata de fapte, ci vine alaturi de ele. In acest caz se pune intrebarea: de ce ar fi indreptatirea numai prin credinta, daca atat credinta cat si faptele sunt date de Dumnezeu prin har dupa regenerare, ca si consecinte ale acesteia? Practic credinta si harul sunt puse, astfel, la acelasi nivel. Ce le deosebeste atunci, si, mai ales, ce le separa? Aceasta pozitie nu numai ca este logica, dar este si biblica:
8. Căci prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine dela voi; ci este darul lui Dumnezeu. 9. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. 10. Căci noi sîntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le‑a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. (Efeseni 2: 8-10)
In versetul 8 “aceasta” este de genul neutru in textul original grec, pe cand “har” si “credinta” sunt ambele de gen feminin. Deci “aceasta” nu se refera in mod special la har sau la credinta, ci la intregul proces al mantuirii. In continuare ni se spuneca fapele bune, la fel, sunt de la Dumnezeu ca si harul si credinta. S-ar putea sa nu coincida toate temporal, dar logic ele – har, credinta si fapte – sunt toate de la Dumnezeu in egala masura, iar ceea ce Dumnezeu a unit omul sa nu desparta.
Se insala catolicii asupra caracterului declarativ al indreptatirii?
(Bula Exsurge Domine, prin care sunt condamnate erorile lui Luther)
Aceasta este o acuzatie comuna adusa de evanghelici. Millard Erickson simte nevoia, in Teologia Crestina, sa insiste asupra caracterului declarativ al verbului dikaioo, in fata unora care il iau cu sensul de “a face (pe cineva) drept”.:
În Vechiul Testament trebuie să observăm Deuteronom 25: 1, pe care l-am citat deja, şi Proverbe 17: 15 „Cel ce justifică pe vinovat şi osândeşte pe cel nevinovat sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului” (trad. aut.). Dacă „a justifica” ar însemna „a face drept sau sfânt sau bun”, cei care îl justifică pe cel rău nu ar fi acuzaţi împreună cu cei care îl condamnă pe cel drept. Dacă, deci, condamnarea este un act declarativ, atunci şi justificarea trebuie să fie la fel.[4]
John Ankerberg si John Weldon in brosura lor intitulata (impropriu) Realitatea despre Romano-Catolicism insista asupra aceluiasi lucru, pe baza „dictionarelor grecesti standard” la nota 75 de la pagina 56. Erickson insista asupra acestei intepretari a lui dikaioo si pe temeiuri gramaticale:
Terminatia verbala –oo, ca in dikaioo, nu are sensul de „a face ceva intr-un mod”. Aceasta este mai degraba semnificatia lui –azo, ca in agiazo (a face sfant). Terminatia –oo, dimpotriva, implica „a declara ca ceva este intr-un anumit fel”, ca in axioo (a considera bun). Prin urmare dikaioo inseamna „a declara ca este just”[5].
De asemenea, Alister McGrath, in monumentala (si remarcabila) sa lucrare Iustitia Dei, in care traseaza istoria doctrinei indreptatirii in toata istoria teologiei crestine, considera ca prin redarea in latina cu iustificare a termenilor ebraici si grecesti pentru indreptatire, s-a sadit in occident ideea ca indreptatirea inseamna ca devi drept[6]. Ma intreb, in aceste conditii, de ce Biserica Ortodoxa Greaca, care nu foloseste o terminologie latina in teologia sa, deci ar trebui sa fie in afara influentei nefaste a acestor alunecari de sens, nu are o teologie protestanta asupra indreptatirii? Dar sa trecem la contraargumente serioase.
Doua lucruri ar fi de spus privitor la aceasta chestiune. In primul rand, un catolic nu are nici o problema in a accepta dikaioo ca inseamnand „a declara drept” in loc „a face drept”. Dar inainte sa argumentez acest lucru as observa ca nu este corect sa se restranga astfel sensul verbului de care ne ocupam. Lucrurile nu sunt nici pe departe atat de simple, cum ne aminteste istoricul protestant Philip Schaff in volumul 7 al sau History of the Christian Church:
Exegeza moderna a indreptatit aceasta evaluare a dikaioo si dikaiuosi, potrivit uzantei elenistice, desi etimologic verbul ar putea sa insemne „a face drept”[7].
In continuare Schaff da cateva exemple de verbe in aceeasi terminatie, care au, insa, sensul de a face cutare sau cutare. Prin urmare, lucrurile sunt ceva mai complexe decat ne spune Erickson, Ankerberg sau Weldon si multi altii pe langa ei. Dar, teologia catolica nu are nici o problema in a accepta sensul acesta restrans al verbului dikaioo. Problema nu este daca dikaioo inseamna a declara sau a face drept. Problema este pe ce baza este declarat drept cel indreptatit.
Intr-adevar, indreptatirea intr-un tribunal veterotestamentar se refera la recunoasterea dreptatii uneia dintre parti. Daca judecatorul a decis in favoarea acuzatorului, atunci despre acesta se spune ca este „indreptatit” si ca poseda „dreptitudine”. Daca acuzatul este gasit nevinovat atunci el este considerat „indreptatit” si despre acesta se spune ca poseda dreptitudine. Judecatorul nu ii face drepti pe cei pe care ii indreptateste, ci ii declara ca fiind astfel. Este firesc, deci, ca atunci cand se spune ca suntem achitati la tribunalul divin, in fata caruia trebuie sa aparem cu totii, sa intelegem prin asta ca suntem declarati drepti. Dar asta nu inseamna ca nu suntem si facuti, in acelasi timp, drepti.
Sa nu pierdem din vedere faptul ca atunci cand suntem achitati in fata tribunalului divin este nevoie sa fim, in acelasi timp, facuti drepti. De ce? Pentru ca exista o diferenta cruciala intre tribunalul uman si cel divin. In cazul tribunalelor umane despre care am pomenit, unul din cei care se infatiseaza in fata judecatorului are dreptate, iar celalalt nu. In fata tribunalului divin suntem cu totii vinovati. Judecatorul uman trebuie sa judece cine este cu adevarat drept, si in baza dreptatii pe care fie acuzatorul fie acuzatul o are deja sa il declare pe acesta indreptatit. La baza indreptatirii in fata unui tribunal veterotestamentar sta dreptatea pe care cel indreptatit de judecator o are inaintea sentintei tribunalului. De aceea judecatorul nu il face, ci doar il declara pe unul sau pe altul indreptatit. Cel indreptatit era deja drept inainte sa fie declarat ca atare de judecator (in cazul unei judecati drepte).
Dar daca Dumnezeu indreptateste pe cel pacatos (Romani 4: 5) fara sa il si faca in acelasi timp drept cu adevarat, atunci Dumnezeu este nedrept. Sa revenim la versetul din Proverbe 17: 15, citat de Erickson: „Cel ce justifică pe vinovat şi osândeşte pe cel nevinovat sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului”. Este clar ca daca Dumnezeu il indreptateste pe pacatos, fara sa il faca drept, devine o scarba in fata Sa Insasi, ceea ce, desigur, este absurd. De fapt, atunci cand Dumnezeu rosteste un cuvant, chiar si o senstinta, acesta are efecte reale. Pronuntandu-l drept pe pacatos, prin Cuvantul sau creator, El il recreeaza pe pacatos, facandu-l drept. In acest sens a indreptatii inseamna, in cazul nostru special, a face drept.
Indreptatirea este un proces – exemplul lui Avraam.
(Luther arde in public Bula papala)
Romani capitolele 3 si 4 reprezinta unul din textele standard pentru argumentarea biblica a dontrinei protestante a indreptatirii numai prin credinta. Sper sa am ocazia sa revin mai pe lag asupra capitolelor 2, 3 si 4 din epistola, dar acum ma voi limita doar la un singur aspect. Pavel ne spune in capitolul 3:
(…) noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii. (v. 28)
Traducand acest verset in germana Luther a adaugat textului cuvantul „numai”, care nu se regaseste in original. In felul acesta, in Biblia lui Luther Pavel ajunge, intr-adevar sa spuna ca indreptatirea este numai prin credinta. Ceea ce urmeaza in capitolul 4 va fi intepretat, astfel, prin prisma acestei idei straine de Biblie.
1. Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? 2. Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. 3. Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s’a socotit ca neprihănire.” 4. Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; 5. pe cînd, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire. (Rom. 4: 1-5)
Pavel citeaza din Geneza 15: 6, indicand ca in momentul descris acolo, Avraam a fost indreptatit. Daca asa stau lucrurile, atunci inseamna ca inainte de acest moment el nu a mai fost intreptatit, si, la fel, nu a mai fost indreptatit nici mai tarziu, indreptatirea fiind, potrivit teologiei protestante evanghelice, un eveniment ce are loc o data pentru totdeauna. Problema cu aceasta teza este ca, potrivit Scripturii, Avraam a mai fost indreptatit si inainte si dupa acest episod, ceea ce inseamna ca indreptatirea nu este un eveniment ce are loc o data pentru totdeauna, ci este un proces, cum sustine teologia catolica. Sa vedem despre ce este vorba:
1. Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile cari nu se văd. 2. Pentrucă prin aceasta, cei din vechime au căpătat o bună mărturie. 3. Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvîntul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n’a fost făcut din lucruri cari se văd. 4. Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decît Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort. 5. Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pămînt, ca să nu vadă moartea. Şi n’a mai fost găsit, pentrucă Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu. 6. Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce‑L caută. 7. Prin credinţă Noe, cînd a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri cari încă nu se vedeau, şi, plin de o teamă sfîntă, a făcut un chivot ca să‑şi scape casa; prin ea, el a osîndit lumea, şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă. 8. Prin credinţă Avraam, cînd a fost chemat să plece într’un loc, pe care avea să‑L ia ca moştenire, a ascultat, şi a plecat fără să ştie unde se duce. 9. Prin credinţă a venit şi s’a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într’o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, cari erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaş făgăduinţe. 10. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. (Evrei 11:1-10)
Capitolul 11 din Epistola catre Evrei se ocupa, in mod special, de credinta prin care suntem placuti lui Dumnezeu (v. 6). In intreaga Biblie nu gasim o definitie a credintei, decat in Evrei 11: 1, restul capitolului fiind un sir de exemple de personaje biblice care au avut astfel de credinta si au placut Domnului. Dintre personajele veterotestamentare nu putea lipsi Avraam, omul credintei, prin excelenta, potrivit lui Pavel in Romani si Galateni. Problema este ca potrivit Evrei 11: 8 el a avut aceasta credinta, care te face placut in fata lui Dumnezeu, deja in Geneza 12, cu mult inainte de evenimentele din Gen. 15, cand, chipurile, a fost indreptatit o data pentru totdeauna. Fie Evrei 11 nu se ocupa de credinta mantuitoare, ci de o credinta care nu indreptateste, caz in care intreg capitolul este inutil, fie Avraam a avut credinta care indreptateste, potrivit teologiei protestante, deja in Geneza 12. Daca acceptam acest al doilea caz tocmai am cazut de acord ca indreptatirea nu este un eveniment o data pentru totdeauna, cum insista Erickson, Grudem, MacArthur, Ankerberg si Weldon si multi, multi altii. Din contra, este un proces, cum sustine teologia catolica.
De asemenea, in Galateni vedem din nou legatura stransa dintre cele doua episoade din Geneza:
6. Tot aşa şi „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i‑a fost socotită ca neprihănire.” 7. Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sînt cei ce au credinţă. 8. Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvîntate în tine.” 9. Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă, sînt binecuvîntaţi împreună cu Avraam cel credincios.
(…)
13. Hristos ne‑a răscumpărat din blestemul Legii, făcîndu‑Se blestem pentru noi, ‑ fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atîrnat pe lemn” ‑ 14. pentruca binecuvîntarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit. (Galateni 3: 6-9; 13-14)
Pavel citeaza Geneza 15: 6 si 12: 3. Vedem ca Avraam a fost indreptatit prin credinta (v. 6 citand Gen. 15: 6) de unde rezulta ca cei ce cred si sunt indreptatit sunt fii lui Avraam (v. 7). Scriptura a prevazut faptul ca toate neamurile vor fi binecuvantate, asa cum si Avraam a fost binecuvantat (v. 8 citand Gen. 12: 3), iar aceasta binecuvantare este indreptatirea (v. 9). In cazul in care am avea dubii ca binecuvantarea consta in indreptatire, avem marturia versetelor 13-14. Binecuvantarea vestita lui Avraam vine peste neamuri prin jertfa Mantuitorului, iar ca rezultat noi primim prin credinta Duhul Sfant. Avem o paralela evidenta intre blestemul din versetul 13 si binecuvantarea din versetul 14, ceea ce inseamna ca binecuvantarea este rezultatul blestemului sub care a cazut Hristos “pe lemn”. Ori rezultatul Crucii este indreptatirea. Mai mult, potrivit ultimei parti a versetului 14, noi primim Duhul Sfant, adica suntem sfintiti. In versetele 8 si 9 binecuvantarea se refera la indreptatire, pe cand in versetul 14 aceeasi binecuvantare se refera la Sfintire. In mod evident indreptatirea si sfintirea nu sunt atat de distincte precum ne lasa sa intelegem autorii evanghelici citati.
Mai mult, Avraam a mai fost indreptatit cel putin o data in viata, potrivit marturiei lui Iacov in epistola sa:
21. Avraam, părintele nostru, n’a fost el socotit neprihănit prin fapte, cînd a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? 22. Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvîrşită. 23. Astfel s’a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s’a socotit ca neprihănire”; şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.” 24. Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă. (Iacov 2: 21-24)
Evenimentul la care face referire Iacov se gaseste in Geneza 22, deci la ani buni dupa indreptatirea din Geneza 15. In plus avem aici singura data cand Scriptura foloseste expresia “numai prin credinta” (sola fide): “Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă” (v. 24). Este ironic ca singura data cand expresia sola fide apare in Biblie este negata cu hotarare. Nici nu este de mirare ca teologii protestanti au incercat sa gaseasca un raspuns la aceasta dilema. Iata parerea lui Wayne Grudem:
Pavel afirmă în mod repetat că „nimeni nu va fi justificat înaintea lui prin faptele Legii” (Romani 3:20); aceeaşi idee este repetată în Galateni 2: 16; 3: 11; 5:4.
Este acest lucru compatibil cu Epistola lui Iacov? Ce vrea să spună Iacov când zice: „Vedeţi dar că omul este justificat prin fapte, şi nu numai prin credinţă” (Iacov 2:24). Aici este important să realizăm că Iacov foloseşte cuvântul justificat într-u sens diferit de cel pe care i-l atribuie Pavel. La începutul acestui capitol am observat că termenul justificare are o gamă mai largă de înţelesuri, iar sensul de bază este „declarat a fi drept”; acum este cazul să arătăm că termenul grecesc dikaioô poate însemna şi „a demonstra sau a arăta că eşti drept”.
In continuare Grudem da cateva exemple din Scriptura unde acest verb este folosit cu sensul tocmai indicat: Luca 16: 15, Luca 10: 28, 29, Matei 11: 19; Luca 7: 35; Romani 3: 4.
Intepretarea pe care o dăm textului din Iacov 2 nu depinde numai de faptul că „a se arăta drept” este sensul acceptabil pentru justificat, ci si de consideraţia că sensul acesta corespunde contexului din Iacov 2. Când Iacov zice: „Avraam, părintele nostru, n-a fost el justificat prin fapte, cand a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?” (v. 21), el se referă la ceva ce s-a întâmplat mai târziu în viaţa lui Avraam, întâmplarea jertfirii lui Isaac, care apare în Geneza 22. Lucrul acesta se întâmplă la mult timp după cele înregistrate în Geneza 15: 6 unde Avraam a crezut pe Dumnezeu „şi lucrul acesta i-a fost socotit ca şi justificare”. Totuşi, incidentul acesta timpuriu de la începutul relaţiei de legământ a lui Avraam cu Dumnezeu este acela la care Pavel se referă şi îl citează în mod repetat în Romani 4. Pavel vorbeste despre vremea când Dumnezeu l-a justificat pe Avraam o dată pentru totdeauna, socotindu-i dreptatea ca un rezultat al credinţei lui Dumnezeu. Iacov, însă, vorbeşte despre lucruri petrecute mult mai târziu, după ce Avraam a aşteptat mulţi ani naşterea lui Isaac şi după ce acesta a crescut suficient de mare ca să poată duce lemnele de jertfă pe munte. În vremea aceea, Avraam „se dovedea că era drept” prin faptele lui şi în aces sens zice Iacov că Avraam „a fost justificat prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar” (Iacov 2:21) (p. 767. Am corectat „cand Isus zice”, asa cum apare in traducerea romana, cu „Iacov zice”, cum este corect si cum apare si in textul original englez)
Prin urmare, teza lui Grudem este ca Iacov foloseste verbul „a indreptatii” in alt sens. Aici el nu are sensul de a fi declarat drept de un judecator, ci de a demonstra propria dreptitudine. Este corect ce spune Grudem? John MacArthur crede la fel. In capitolul 11 al comentriului sau asupra Epistolei lui Iacov el spune asa:
Iacov invata ca dorinta lui Avraam de a-l jertfi pe Isaac ii justifica (scuzati cacofonia n. tr.) credinta in fata oamenilor – o invatatura cu care apostolul Pavel este perfect de acord (Efeseni 2:10). Nu exista conflict, prin urmare, intre cei doi autori inspirati[8]
Asa sa fie? Sa vedem textul original:
9. Cînd au ajuns la locul pe care i‑l spusese Dumnezeu, Avraam a zidit acolo un altar, şi a aşezat lemnele pe el. A legat pe fiul său Isaac, şi l‑a pus pe altar, deasupra lemnelor. 10. Apoi Avraam a întins mîna, şi a luat cuţitul, ca să junghie pe fiul său. 11. Atunci Îngerul Domnului l‑a strigat din ceruri, şi a zis: „Avraame!Avraame!” „Iată‑mă!” a răspuns el. 12. Îngerul a zis: „Să nu pui mîna pe băiat, şi să nu‑i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucît n’ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” 13. Avraam a ridicat ochii, şi a văzut înapoia lui un berbece, încurcat cu coarnele într’un tufiş; şi Avraam s’a dus de a luat berbecele, şi l‑a adus ca ardere de tot în locul fiului său. 14. Avraam a pus locului aceluia numele: „Domnul va purta de grijă. Deaceea se zice şi azi:„La muntele unde Domnul va purta de grijă.” 15. Ingerul Domnului a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam, 16. şi a zis: „Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentrucă ai făcut lucrul acesta, şi n’ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, 17. te voi binecuvînta foarte mult şi‑ţi voi înmulţi foarte mult sămînţa, şi anume:ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămînţa ta va stăpîni cetăţile vrăjmaşilor ei. 18. Toate neamurile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta, pentrucă ai ascultat de porunca Mea!” (Geneza 22: 9-18)
Sa observam ca nu e prezenta nici tipenie de om, deci cu siguranta Avraam nu a fost indreptatit in fata oamenilor. Din contra, textul biblic spune ca el si-a demonstrat credinta in fata lui Dumnezeu: “Să nu pui mîna pe băiat, şi să nu‑i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucît n’ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” (sublinierea mea). Prin gura ingerului vorbeste insusi Dumnezeu, ia El spune “stiu acum a te temi de Dumnezeu”. Potrivit Scripturii indreptatirea nu are loc in fata oamenilor, asa cum si-ar dori MacArthur, din motive lesne de inteles.
Grudem evita aceasta capcana, cu pretul ambiguitatii, si nu spune ca Avraam s-a justificat in fata oamnilor, ci doar ca s-a justificat, in general, cu sensul ca si-a demonstrat dreptitudinea, nu ca i-a fost atribuita. In fata cui s-a justificat astfel? Grudem evita sa ne spuna, si dupa ce am vazut ce spune textul biblic propriu zis nu e de mirare ca a preferat sa ramana ambiguu. Dar nici teza lui mai ambigua decat a lui MacArthur nu rezista in lumina Scripturii. Iacov citeaza acelasi verset din Geneza 15: 6, pe care l-a citat Pavel in Romani si Galateni, dupa cum am vazut. Doar ca Iacov spune ca Geneza 15: 6 s-a implinit cand au avut loc evenimentele din Geneza 22. El nu poate folosi verbul “a (se) indreptatii” altfel decat Pavel in Romani si Galateni, pentru ca versetul Gen. 15: 6 nu poate sa aiba un sens in Romani si Galateni, dar alt sens in Iacov. Este vorba de unul si acelasi verset, care are un singur sens, cel din Geneza, citat in toate cele trei locuri. Este absurd sa crezi ca un verset sau pasaj isi schimba sensul in functie de contextul in care e citat.
Prin urmare, dupa ce Avraam a fost binecuvantat/indreptatit in Geneza 12 si apoi in Geneza 15, a mai fost indreptatit, in acelasi sens, si in Geneza 22, de data aceasta prin fapte, alaturi de credinta.
In concluzie, indreptatirea este un proces si nu un eveniment o data pentru totdeauna, si se mentine prin credinta si fapte. (va urma)
[1] “Justification may be defined as an act of God whereby he imputes to a believing sinner the full and perfect righteousness of Christ, forgiving the sinner of all unrighteousness, declaring him or her perfectly righteous in God’s sight, thus delivering the believer from all condemnation.”, MacArthur, John, The Gospel According to Jesus, Zondervan, 1994, p. 197. Prima editie a acestei carti, datand din 1988 a fost tradusa si in limba romana, dar ii lipseste capitolul din care tocmai am citat.
[2] MacArthur, p. 198
[3] Acestea sunt, in ordine: depravitate totala, alegere neconditionata, ispasire limitata (doar la cei predestinati), har irezistibil si perseverenta sfintilor. In limba engleze cele cinci formeaza acronimul TULIP.
[4] Erickson, M., Teologie Crestina, 1998, vol. III, p. 127-128.
[5] Erickson, p. 128
[6] McGrath, Alister, Iustitia Dei, The History of the Christian Doctrine of Justification, Cambridge University Press, 2005, p. 20. Argumentul sau este mai complex si mai rafinat, dar am simplificat lucrurile de dragul expunerii. Daca este nevoie si exista cerere imi pot rafina si eu observatiile legate de observatiile lui.
[7] “Modern exegesis has justified this view of dikaiovw and dikaivwsi”, according to Hellenistic usage, although etymologically the verb may mean to make just, i.e., to sanctify, in accordance with verbs in ovw (e.g. delovw phanephouw, tuphlovw, (i.to make manifest, etc.).” vezi http://www.ccel.org/s/schaff/history/7_ch02.htm (nota 138)
[8] “James is teaching, then, that Abraham’s willingness to offer Isaac vindicates his faith before men—a teaching with which the apostle Paul was in wholehearted agreement (Eph. 2:10). There is thus no conflict between the two inspired writers.” MacArthur, John, James, Moody Press/Chicago, 1994.
Pagini apologetice catolice 
Biserica lui Hristos este prezentata in Scriptura ca fiind Mireasa Lui , Trupul Lui , oile trurmei Lui , mladita viei Lui , faptura Lui cea noua , casa sau familia Lui , Templul Duhului Sfant , stalpul si temelia adevarului .
Mantuirea lui Hristos are parte de asemenea de o multime de imagini : „potolirea maniei lui Dumnezeu” , „rascumpararea ” , „indreptatirea ” si „reconcilierea ” .
Indiferent cat am incerca sa epuizam aceste terminologii mai presus de le sta taina reconcilierii pe care o vom ‘exersa” vesnic .Nici o doctrina , oricat de perfecta poate parea nu va epuiza bogatia Planului lui Dumnezeu , ascuns din vesnicii , dez-valuit in timp Bisericii Sale si trait efectiv in eshatologic .
Sa analizam simplu termenii . Mania este o notiune incompatibila cu atitudinea lui Dumnezeu . Si totusi daca ne gandim la Aaron si Fineas nu avem cum sa tagaduim acest concept al impacarii maniei lui Dumnezue asupra israelitilor . In 1 Ioan 4, 10 Întru aceasta este iubirea: nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. nu putem sa facem abstractie de aceasta potolire a maniei . Daca avem nevoie de un Mijlocitor nu inseamna oare aceasta o stare de „nemultumire ” a Celui in fata caruia Domnul nostru pledeaza cauza noastra ? Sau cum sa intelegem Romani 3,25 pe Care Dumnezeu L-a rânduit jertfă, curăţire prin credinţa în sângele Lui, ca să-Şi arate dreptatea – prin aceea că a trecut cu vederea păcatele făcute înainte . Cumva ca un remediu pt. vinovatia universala a oamenilor impotriva carora este indreptata mania Lui ? Intotdeauana Dumnezeu este cel care are initiativa si nu omul asa cum era in misteriile pagane . Chiar si in cazul lui Hristos – vezi Romani 3, 25 …Dumnezeu l-a randuit jertfa….asa cum de altfel a facut-o in tot VT . Ceea ce arata ca tiparul VT este in imaginea celui nou testamentar . Nu din cauza noastra sau a iubirii noastre ci pt. ca el ne-a Iubit mai intai . Reconcilierea nu a daruit har ci a decurs din har . Mania Lui este impacata de dragostea lui Dumnezeu . Aici este un adevar care trebuie punctat . Actiunea de impacare a divinitatii nu a produs modificare in dumnezeire . Era ceva imposibil . A schimbat insa relatia dintre oameni si Dumnezeu . Dumnezeu nu a nutrit sentimente de dusmanie dar relatia era una de neiertare fata de pacat . S-a dat pe Sine Insusi . Fiul fiind Dumnezeu . ( va continua )
Scuza-ma, dar nu imi dau seama la ce anume din ce am scris eu te referi. Sau este vorba doar de niste remarci pe marginea temei generale a doctrinei „indreptatirii”?
De ce te intreb asta? Pentru ca dezbaterea in jurul doctrinei „indreptatirii” dintre catolici si protestanti este o discutie tehnica asupra unor pasaje din Scriptura (mai ales din Pavel) si de aceea o interventie trebuie sa intre in fluxul dezbaterilor ce dureaza deja de cateva secole. In limba romana nu prea avem materiale pe aceasta tema, pentru Romania este in majoritar ortodoxa si la noi aceasta tema nu e inca o tema de discutie. Oricum, orice interventie noua trebuie facuta tinand cont de stadiul actual al dezbaterii, cat si de istoria acestei dezbateri, care, repet, este una tehnica si foarte precisa.
De asta am inceput cu un post in care am definit termenii discutiei si apoi am trecut la argumentarea pozitiei catolice pe baza Scripturii. Daca vrei sa intervi in discutie (esti binevenit, desigur) te rog sa faci la fel: defineste termenii si argumeteaza in lumina discutiilor de pana acum, prezentand, concret, pozitiile pe care le respingi, ca sa stim cu totii si fiecare in parte despre ce vorbim.
Vreau sa spun ca, din perspectiva istoriei acestei dezbateri, de dureaza de aproape jumatate de mileniu deja, interventia ta este foarte vaga.
Inca ceva important. Discutia dintre protestanti si catolici in jurul „indreptatirii” este o dezbatere ce are sens numai in contextul istoriei teologiei occidentale. Ortodocsi isi pun cu totul alte probleme dcat latinii, fie ei catolici sau protestanti. Simplificand putin as spune ca diferenta dintre protestanti si catolici este ca dau raspunsuri diferite la aceleasi intrebari. Diferenta dintre protestanti/catolici si ordodocsi este ca isi pun intrebari si probleme diferite.
Un exemplu concret ar fi doctrina „indreptatirii”. Catolici si protestanti dai raspunsuri diferite la intrebarile legate de aceasta doctrina. Ortodocsii, in schimb, in teologia lor, isi pun cu totul alte probleme.
Pax et Bonum
Mihai S.
Asa este . Niste remarci care pot face lumina asupra temei . Nu cred ca are importanta carei confesiuni apartin aceste lucruri . Spun aceasta si in ideea in care Dumnezeu ne-a dat ratiune si putm analiza si singuri . Este clar ca prezentarea nu apartine bisericilor istorice . Sa continui cu RASCUMPARAREA:
Daca IMPACAREA DIVINITATII are de-a face cu Templul , rascumpararea ca imagine se leaga de PIATA . Tranzactii comerciale . A cumpara inapoi . A rascumpara o marfa sau o persoana .Prin aceasta se subliniaza starea noastra jalnica , captivitatea noastra . Pacatul a facut necesar actul salvarii .Daca IMPACAREA DIVINITATII scoate in relief mania lui Dumnezeu care a fost potolita PE cruce , RASCUMPARAREA scoate in evidenta starea de pacat a oamenilordin care acestia au fost rascumparati PRIN cruce . Cuvantul Lytron ( pret de rascumparare ) se afla la originea lui lytroo( tradus obisnuit prin a rascumpara )si apolytrosis ( rascumparare ) . Lytron – termen consacrat in lumea antica pt.cumpararea sau eliberarea unui sclav . Termenul nu este unul oarecare :
Iesirea 6,6 Mergi dar şi vorbeşte-le fiilor lui Israel şi spune-le: – Eu sunt Domnul, Eu vă voi scoate de sub stăpânirea Egiptenilor şi vă voi elibera din robia lor; cu braţ înalt şi prin mari pedepse vă voi răscumpăra
2 Regi 7,23 Care alt neam de pe pământ este ca poporul Tău Israel, pe care Dumnezeu să-l fi călăuzit ca să-Şi răscumpere Sieşi popor spre a-Ţi face un nume, ca să-i faci lucruri mari şi luminate, aşa ca Tu să izgoneşti neamuri şi jertfelnice de dinaintea poporului Tău pe care Ţi l-ai răscumpărat din Egipt?
Isaia 43 , 1-4 Şi acum aşa zice Domnul, Ziditorul tău, Iacove, şi Creatorul tău, Israele: „Nu te teme, căci Eu te-am răscumpărat şi te-am chemat pe nume, al Meu eşti! Dacă tu vei trece prin ape, Eu sunt cu tine şi în valuri tu nu vei fi înecat. Dacă vei trece prin foc, nu vei fi ars şi flăcările nu te vor mistui.Că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul. Eu dau Egiptul preţ de răscumpărare pentru tine, Etiopia şi Saba în locul tău; Fiindcă tu eşti de preţ în ochii Mei şi de cinste şi te iubesc; voi da neamurile în locul tău şi popoarele în locul sufletului tău.
Isaia 48,20 Ieşiţi din Babilon, fugiţi din Caldeea cu cântece de veselie! Vestiţi, faceţi cunoscută ştirea, duceţi-o până la marginile pământului! Ziceţi: Domnul răscumpără pe sluga Sa Iacov.
Isaia51,11 Şi astfel cei mântuiţi ai Domnului se vor întoarce şi vor veni în Sion, în cântări de biruinţă şi o bucurie veşnică va încununa capul lor. Bucuria şi veselia vor veni peste ei, iar durerea, întristarea şi suspinarea se vor depărta de la ei.
Marcu 10,45 că nici Fiul Omului n’a venit să I se slujească, ci să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi“
Pretul arata exact spre viata Domnului nostru Iisus Hristos . Aici vedem in toata splendoarea lui principiul substitutiei atat de mult hulit .
1 Timotei 2, 5-6 Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Iisus,Cel ce S’a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi – mărturia, la vremea ei
Sa privim 2 versete importante :
Efeseni 1, 7 Întru Acesta, prin sângele Său, avem noi răscumpărarea şi iertarea păcatelor, după bogăţia harului Său
Coloseni 1, 14 întru Care prin sângele Său avem răscumpărarea, iertarea păcatelor.
Rascumpararea este sinonim cu iertarea pacatelor si as intreba ce decurge de aici . Mai ales daca adaugam Evrei 9,15 Şi iată pentru ce este El Mijlocitor al unui nou testament: ca prin moartea pe care El a suferit-o spre a răscumpăra greşalele de sub întâiul testament, să primească cei chemaţi făgăduinţa moştenirii veşnice.
Sa privim mai departe legatura .
Galateni 3, 13 Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, devenind El blestem de dragul nostru; pentru că scris este: Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn;
Galateni 4,5 ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea.
Scripturile au precizie in tot ce spun . Ne arata de ce ,din ce , de unde … cum , spre ce . Nu chestiuni misticoide…etc..
1 Petru 1,18 ştiind voi că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur aţi fost răscumpăraţi din deşarta voastră viaţă moştenită de la părinţi,
Tit 2,14 Cel ce pe Sine S’a dat pentru noi ca să ne răscumpere din toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Sieşi popor ales, râvnitor de fapte bune.
Nu mai intru in detalii despre asteptatea rascumpararii trupurilor …deplinatatea vietii..etc…
As spune ca interventia ta este pe langa subiectul articolului meu. Ea este valoroasa in sine, dar nu are tangenta cu tema discutata de mine. „Rascumpararea” si „indreptatirea” sunt doua metafore distincte (dar legate in carul mai general al docctrinei mantuirii). Cu alte cuvinte, eu vorbesc despre un lucru, iar dvs. dicutati ceva ce nu e relevant pentru tema ingusta si tehnica abordata de mine. De aceea insist ca pentru o interventie pe aceasta tema este nevoie de stapanirea literaturii relevante pentru aceasta dezbatere, care este, foarte precis, pe anumite teme si nu altele.
De asemenea, nu sunt de acord ca „Nu cred ca are importanta carei confesiuni apartin aceste lucruri.” Din contra, este foarte relevant, pentru ca diferentele dintre confesiuni sunt inclusiv doctrinare, iar tema indreptatirii este o tema doctrinara.
INDREPTATIREA
Avem pana acum imaginea Templului ( impacarea divinitati) , imaginea pietii ( rascumpararea ) . Pt. indreptatire apostolul a apelta la imaginea tribunalului .
conform Romani 5,18 Prin urmare, aşa cum din greşala unuia a venit peste toţi oamenii osânda, tot astfel prin fapta de dreptate a Unuia, peste toţi oamenii a venit îndreptăţirea care dă viaţă
Romani 8,34 cine este cel ce osândeşte?: oare Hristos, El, Cel ce a murit, ba mai degrabă Cel care a înviat, Cel ce şi este de-a dreapta lui Dumnezeu, Cel ce şi mijloceşte pentru noi?!..
Indreptatirea este intrevazuta ca opusul condamnarii.
Incepe sa se intrevada tabloul Ap.Pavel . Aici ne intersectam cu o doctrina fundamentala : INDREPTATIREA PRIN CREDINTA . Luther a numit-o articolul principal al tuturor doctrinelor crestine . Este f.clar ca obiectiile nu au lipsit . Cei care antipatizeaza notiunile juridice ( se pare ca exista f.multi teologi ortodcsi de aceasta parare ) au reprosat ca se deformeaza imaginea Tatalui in defavoarea celei de Judecator si Imparat . Altii spun ca insasi gandirea lui pavel era una juridica . Ambele conceptii sufera de lipsuri majore . Indreptatirea este unul din imagini care va fi echilibrat de tabloul reconcilierii in care apare figura Tatalui . Gandirea juridica la Pavel ? Nimic mai fals . Conceptul indreptatirii nu a fost inventat de Pavel . Sa privim Luca 18,14 Vă spun Eu vouă: Acesta s’a coborât la casa sa mai îndreptăţit a decât acela. Că tot cel ce se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa“ sau
Isaia 53,11 Şi Domnul va vrea ca El, cu mâna Lui,să ia din osteneala sufletului Său ca să-I arate lumină şi cunoaştere să plăsmuiască şi să-L îndreptăţească pe Cel-Drept Care pe mulţi îi slujeşte şi ale căror păcate le va purta.
As aduce in discutie o dezbatere interesanta;
La Trent , se pare ( sa ma corectati daca gresesc ) BC a respins invataturile reformatorilor privitor la indreptatirea prin credinta prin 3 argumente :
1. Indreptatirea are loc la botez si include atat iertarea cat si reinnoirea ( persoana botezata este curatita de toate pacatele originale si actuale si simultan ii este imprimata o dreptate noua si supranaturala
2. Inainte de botez , harul lui Dumnezeu care preceda actiunea omului creeaza o predispozitie in oameni ” de a se converti la propria lor indreptatire , consimtind si cooperand de buna voie cu acel har ”
3. Pacatele de dupa botez ( daca sunt „mortale” si pricinuiesc pierderea harului ) nu sunt incluse in raza de actiune a indreptatirii . Ele trebuiesc curatate prin pocainta , prin marturisirea lor si prin penitenta ( si de asemenea daca la moarte mai raman necuratate , vor fi curatate in purgatoriu) as incat sa se poata spune ca acestea impreuna cu alte fapte bune facute dupa botez „merita” viata vesnica .
( Conciliul de la Trent , sectiunea a Vi a si decretele cu privire la pacatul originar , la Indreptatire si la pocainta )
CV II a adus insa elemente noi in acest dialog , atmosfera schimbandu-se in bine . Dialogul dintre Karl Barth si Kung stand marturie pt. aceasta . Dar sa nu simplificam .
Romani 3, 10 aşa cum este scris: Nimeni nu este drept, nu e nici unul;
Sursa indreptatirii noastre este harul Lui
Romani 3, 24 cei ce în dar se îndreptăţesc cu harul Său prin răscumpărarea cea întru Hristos Iisus,
Romani 8,33 Cine va aduce pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel ce aduce îndreptăţire;
De aici decurge gratuitatea . Absenta faptelor noastre , a meritului nostru .
Harul e un lucru , dreptatea alt lucru . iar indreptatirea are de-a face cu dreptatea . „indreptatiti prin har ” spune SURSA insa nu ne face cunoscuta baza justa a indreptatirii , fara de care Dumnezeu si-ar contrazice propria justitie .
TEMEIUL INDREPTATIRII NOASTRE : „intru sangele Lui”
ROMANI 5 , 9 Cu atât mai mult acum, prin urmare, când suntem îndreptăţiţi întru sângele Lui, prin El ne vom mântui de mânie
Sinonimul indreptatirii este dreptatea lui Dumnezeu :
Romani 1 , 17 Căci în ea dreptatea lui Dumnezeu se descoperă din credinţă spre credinţă, aşa cum este scris: Iar dreptul din credinţă va trăi.
Romani 3 , 21 Acum însă dreptatea lui Dumnezeu s’a arătat în afara legii, de lege şi de profeţi fiind mărturisită,dar dreptate a lui Dumnezeu prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi cei ce cred – fiindcă nu există deosebire
Un fel de ” modalitatea lui drepata de a-l indreptati pe cel nedrept ” . El nu declara ca cei cei rai sunt buni . El ii pronunta drepti din punctul de vedere al legii , absolviti de orice incalcare a legii pt. ca El Insusi in Fiul Sau a purtat acea pedeapsa pt. incalcare .
MIJLOACELE PRIN CARE SUNTEM INDREPTATITI : PRIN CREDINTA
rOMANI 3, 28 Căci socotim că prin credinţă se va îndreptăţi omul, fără faptele legii.
rOMANI 5 , 1 Aşadar, fiind noi îndreptăţiţi din credinţă, pace avem cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos,
Galateni 2 , 16 ştiind însă că omul nu se îndreptăţeşte i din faptele legii j, ci numai prin credinţa în Iisus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Iisus, pentru ca din credinţa în Hristos să ne îndreptăţim, iar nu din faptele legii; căci din faptele legii nimeni nu se va îndreptăţi.
Filipeni 3,9 şi să mă aflu întru El, având nu propria mea îndreptăţire, cea din lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, îndreptăţirea cea de la Dumnezeu, întemeiată pe credinţă,
Astfel ca putem concluziona ca singura functie a credintei este sa primeasca ceea ce harul ofera fara plata .
Desi am scris cam mult cred ca era necesara o explicitare STRICT EVANGHELICA a termenilor care privesc conceptul mai larg de mantuire . Sper ca va lumina postarea dv. in bine .
Nedumeriri pe marginea textului :
” Intr-adevar, pentru teologia catolica temeiul indreptatirii este dreptitudinea persoanei in cauza, iar dupa indreptatirea initiala aceasta progreseaza in indreptatire, pana la indreptatirea finala, de la Judecata de apoi. ”
” dupa indreptatirea initiala aceasta progreseaza in indreptatire, pana la indreptatirea finala ”
Termenul sfintire este folosit in dublu sens : uneori aproape sinonim pt. indreptatire pt. ca denota SFINTENIA STARII NOASTRE , nu a caracterului nostru . ( in momentul indreptatrii devenim „sfinti” caci am fost „sfintiti in Iisus Hristos ” pusi deoparte sa facem parte din poporul lui Dumnezeu
FA 20,38 Şi acum, vă încredinţez lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său, cel care poate să vă zidească şi să vă dea moştenire între toţi cei sfinţiţi.
1 Corinteni 1,2 Bisericii lui Dumnezeu, care este în Corint, celor sfinţiţi întru Iisus Hristos, chemaţi să fie sfinţi împreună cu toţi cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos în tot locul, şi al lor, şi al nostru:
1 Corinteni 6, 11 Şi aşa eraţi voi, unii. Dar v’aţi spălat, dar v’aţi sfinţit, dar v’aţi îndreptăţit întru numele Domnului Iisus Hristos şi întru Duhul Dumnezeului nostru.
Evrei 10,29 cu cât mai aspră credeţi voi că va fi pedeapsa meritată de cel ce L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi I-a nesocotit d sângele testamentului prin care s’a sfinţit, şi a batjocorit Duhul harului?
Evrei 13,12 Iată de ce şi Iisus, pentru ca El să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit în afara porţii. )
Alteori , „sfintire” descrie procesul de a creste in sfintenie si a fi asemanatiri lui Hristos :
Romani 6, 19 Vorbesc omeneşte f, având în vedere slăbiciunea trupului vostru g –. Că aşa cum mădularele voastre vi le-aţi făcut roabe necurăţiei şi fărădelegii spre fărădelege, tot astfel faceţi-le acum – mădularele voastre – roabe dreptăţii spre sfinţire.
2 Corinteni 7 , 1 Având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu.
1 Tesaloniceni 4 , 3 Căci voia lui Dumnezeu aceasta este, sfinţirea voastră: să vă feriţi de desfrânare; 7 Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci’ntru sfinţenie.
5,23 Şi Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească în chip desăvârşit; şi întregul vostru duh şi suflet şi trup g păzească-se fără prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.
Evrei 12, 14 Căutaţi pacea cu toţi, şi sfinţenia, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul,
Pare cam impropriu sa vorbim despre „cresterea in indreptatire ” . Sfintirea este procesul prin care Dumnezeu ne face drepti prin Duhul Sau care locuieste in noi . Indreptatirea , Dumnezeu ne declara drepti prin moartea Fiului Sau . Daca sfintirea incepe in momentul indreptatirii si este treptata si incompleta pe tot parcursul vietii , noi fiind transformati dupa chipul si asemanarea lui Hristos ‘din slava in slava” , despre indreptatire putem spune ca este instantanee si completa , odata pt. totdeauana .
Am vazut mesajul dv.ultim relativ tarziu . Observati va rog un fapt evident . Textul meu este pur scriptural . Nu are o confesiune anume in spatele lui . Daca este incorect se va vadi , nu-i asa ? Este un discurs ecumenic . De asta pot sa va asigur . Cum protestantii sustin conceptul Sola Scriptura nu e greu de vazut ca se incadreaza in discutia cumva apologetica , initiata de dv. De aceea am si ca nu conteaza confesiunea . Eu nu sunt reprezentantul vreunei biserici . Daca dv.sunteti oficial reprezentatul BC se schimba datele problemei si va inteleg parerea .
Multumesc pentru postarea lunga. Ati prezentat admirabil si echilibrat pozitia protestanta clasica. Scopul meu cu sirul de postari pe tema Sola Fide este tocmai de a demonstra pe baza Scripturii ca situatia este diferita. Asa ca nu imi reiau aici argumentele. Pot doar sa spun ca mai am cel putin un articol de scris in seria evaluarilor biblice a Sola Fide. Sper ca inca un articol sa fie destul ca sa spun tot ce vroiam sa spun. Nu de alta, dar nu e bine nici sa o lungesc ca pe o guma de mestecat.
Ceea ce interventia aduce valoros acestor posteri pe tema Sola Fide este intemeierea biblica a pozitiei protestante. Eu am enuntat pur si simplu pozitia protestanta pe baza unor manual standard de teologie, utilizate in Romania, dupa care am trecut la argumetarea biblica a pozitei catolice. Deci va multumesc pentru contributia pe care ati adus-o. Cand am spus ca este o cotributie valoroasa nu incercam sa va cadelnitez ego-ul, ci spuneam un adevar.
O lamurire privind urmatoarea remarca „Eu nu sunt reprezentantul vreunei biserici . Daca dv.sunteti oficial reprezentatul BC … etc.”.
Orice catolic botezat are partasie la preotia imparateasca a tuturor credinciosilor. In sanul Bisericii clerul reprezinta autoritatea sacerdotala fata de laici, inclusiv in sensul ca ei au misiunea sa invete poporul lui Dumnezeu. In relatie cu lumea din afara Bisericii orice catolic are aceeasi misiune. Adica orice catolic trebuie sa fie un misionar, chiar daca, vai!, acest lucru nu se intampla. Vocatia fiecarui catolic botezat este sa reprezinte invatatura oficiala a Bisericii lui Hristos, primita prin Apostoli de la Domnul si transmisa noua in Traditie, a carei parte importanta este Biblia. In sensul in care fiecare laic este chemat sa fie un reprezentant oficial al Biserici in fata lumii, in virtutea botezului, eu insumi sunt un reprezentant oficial al Bisericii Catolice, dar numai in acest sens.
Sper ca am reusit sa fiu suficient de clar. Ma tem mereu ca nu m-am exprimat suficient de calar
Pax et Bonum
Mihai S.
PS Am pe blog un articol despre Purgatoriu in care spun multe lucruri relevante la discutia prezenta.