Sola Fide III. – O evaluare biblica (continuare)


 Acest articol face parte dintr-o serie care mai cuprinde:

Sola Fide I: protestanti vs catolici despre doctrina indreptatirii, Sola Fide II. – O evaluare biblica, Sola Fide IV. – O evaluare biblica

Mai vezi, de asemenea:

Sola Gratia (Numai prin Har), Siguranta Mantuirii (once saved, always saved), Nascut din nou – prin botez, Purgatoriul – o evaluare biblica

Prin implinirea Legii, sau prin credinta, fara faptele Legii?

In capitolul 2 al Epistolei catre Romani Pavel insista din nou si din nou ca vom fi judecati in baza faptelor noastre. Mai mult, ne spune ca cei se implinesc Legea vor fi indreptatiti (v. 13). Sa vedem textu:

1. Aşa dar, omule, oricine ai fi tu, care, judeci pe altul, nu te poţi desvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osîndeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri. 2. Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvîrşesc astfel de lucruri,este potrivită cu adevărul. 3. Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvîrşesc astfel de lucruri, şi pe cari le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? 4. Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? 5. Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mînie pentru ziua mîniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, 6. care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. 7. Şi anume, va da viaţa vecinică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută  slava, cinstea şi nemurirea; 8. şi va da mînie şi urgie celor ce, din duh de gîlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. 9. Necaz şi strîmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întîi peste Iudeu, apoi peste Grec. 10. Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întîi peste Iudeu, apoi peste Grec. 11. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului. 12. Toţi ceice au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi ceice au păcătuit avînd lege, vor fi judecaţi după lege. 13. Pentrucă nu cei ce aud Legea, sînt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi. 14. Cînd Neamurile, măcar că n’au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, cari n’au o lege, îşi sînt singuri lege; 15. şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor, cari sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele. 16. Şi faptul acesta se va vedea în ziua cînd, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor. (Romani 2: 1-13)

In schimb in capitolul urmator pare sa spuna ceva diferit:

21. Dar acum s’a arătat o neprihănire (dreptate), pe care o dă Dumnezeu, fără lege ‑ despre ea mărturisesc Legea şi proorocii ‑ 22. şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. 23. Căci toţi au păcătuit, şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. 24. Şi sînt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este  în Hristos Isus. 25. Pe El Dumnezeu L‑a rînduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sîngele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să‑Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea în delungei răbdări a lui Dumnezeu; 26. pentruca, în vremea de acum, să‑Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel în cît, să fie neprihănit, şi totuş să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus. 27. Unde este dar pricina de laudă? S’a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei. 28. Pentrucă noi credem că omul este socotit neprihănit  prin credinţă, fără faptele Legii. 29. Sau, poate, Dumnezeu este numai Dumnezeul Iudeilor? Nu este şi al Neamurilor? Da, este şi al Neamurilor; 30. deoarece Dumnezeu este unul singur şi El va socoti neprihăniţi, prin credinţă, pe cei tăiaţi împrejur, şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur. (Romani 3: 21-30)

Interpretarea protestant evanghelica a acestor pasaje este ca in capitolul precedent Pavel ne spune ca, daca ipotetic am reusi sa implinim Legea, atunci am putea fi indreptatiti prin ea. Doar ca noi suntem cu totii morti spiritual, deci nu putem sa facem asta, asa ca, mai departe, Pavel ne descrie evanghelia indreptatirii numai prin credinta, fara faptele Legii. Cu alte cuvinte, avem un plan A – indreptatirea prin implinirea faptelor Legii si un plan B, indreptatirea prin har si prin credinta. Fiindca primul nu functioneaza, se trece la al doilea, iar noi suntem indreptatiti prin credinta, fara faptele Legii. Se face apel la urmatotul pasaj pentru a arata ca este imposibil sa implinim Legea:

9. Ce urmează atunci? Sîntem noi mai buni decît ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, sînt supt păcat, 10. după cum este scris: „Nu este nici un om neprihănit, niciunul măcar. 11. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. 12. Toţi s’au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. 13. Gîtlejul lor este un mormînt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; supt buze au venin de aspidă; 14. gura le este plină de blestem şi de amărăciune; 15. au picioarele grabnice să verse sînge; 16. prăpădul şi pustiirea sînt pe drumul lor; 17. nu cunosc calea păcii; 18. frica de Dumnezeu nu este  înaintea ochilor lor.” 19. Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sînt supt Lege, pentruca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. 20. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului. (Romani 3: 9-20)

Potrivit intepretarii protestante acest pasaj ne informeaza ca fiecare din noi este mort in pacate, fara sa poata face nimic. Problema cu aceasta intepretare este ca ea e contrazisa de Matei 1: 19, Marcu 6: 20, Luca 2: 22, 1 Petru 2: 7, 8 si, mai ales, Luca 1: 5, 6. In toate aceste cazuri avem de-a face cu oameni care poseda dreptitudine: Iosif, Ioan Botezatorul, Simion si Lot. Dupa cum spuneam, cazul preotului Zaharia si al sotiei sale, Elisabeta este relevant in mod special:

5. În zilele lui Irod, împăratul Iudeii, era un preot, numit Zaharia, din ceata lui Abia. Nevasta lui era din fetele lui Aaron, şi se chema Elisaveta. 6. Amîndoi erau neprihăniţi (dikaioi) înaintea lui Dumnezeu, şi păzeau fără pată toate poruncile şi toate rînduielile Domnului. (Luca 1: 5, 6)

Acestia erau neprihaniti in fata lui Dumnezeu, deci nu este vorba de acea indreptatire despre care Grudem crede ca ar vorbi Iacov, cum am avazut in postul precedent. In ce fel erau ei drepti? Pazind “fara pata toate poruncile si toate randuielile Domnului”. Avem de-a face, deci, cu o contradictie in Scriptura? Nu.

In exegeza biblica trebuie tinut cont, mereu, de trei aspecte mari si late: 1 context, 2 context si 3 context. Fara acestea trei versetele si pasajele pot prinde noi sensuri ce nu au nici o tangenta cu ce gandea autorul lor. Pavel nu se refera la fiecare om in parte, cand spune “toti”. Contextul este condamnarea evreilor pe langa neamuri, atat in textul lui Pavel cat si in pasajele veterotestamentare pe care le alege. Evreii considerau ca au Legea si au, astfel, o relatie speciala cu Dumnezeu. Pavel le spune ca nu e suficient sa ai Legea, trebuie sa o si implinesti. Dar pacatosi care nu implinesc Legea exista si intre israeliti, nu numai intre neamuri, care sunt fara Lege. Citatele veterotestamentare pe care le da Pavel in Romani 3: 10-18 se refera tocmai la asta, cum spuneam: si evreii sunt pacatosi alaturi de Neamuri, deci ii asteapta judecata divina. Romani 3: 10-18 este o dovedire din Vechiul Testament a ceea ce Pavel sustine in versetul 9, respectiv ca iudeii nu sunt mai buni decat cei din neamuri.

Dar nu spune Pavel clar si negru pe alb (ma rog, negru pe galbui, pentru ca scria pe papirus) ca “Nu este nici un om neprihănit, niciunul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s’au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar”? Ce nu e clar? Fiecare din noi e pacatos.

Este adevarat ca fiecare din noi este pacatos si se afla sub condamnare, altfel nu am avea nevoie de Hristos. Dar argumentul lui Pavel este altul in acest pasaj. El citeaza Psalmul 14, in care avem de-a face cu doua categorii de oameni, puse in contrast: cei asupritori si “poporul meu” (v. 4). Iar atunci cand Dumnezeu se va arata in mijlocul neamului neprihanit cei rai se vor inspaimanta (v. 5). Fiind vorba de doua categorii e oameni, una fiind cea a celor rai, nu se poate spune ca toti se refera la fiecare individ uman in parte. Aceasta ar fi o eroare de exegeza grosolana, impunand textului un sens pe care nu il are si nu are cum sa il aiba.

Subiectul Psalmului 14 este asuprirea lui David de catre propri conationali, care ar trebui sa fie cu el in slujba Domnului. Numai ca evreii, care ar trebui sa se separe moral de neamuri si de coruptia lor, s-au corupt si ei. Aceasta este teza lui Pavel si despre asta vorbeste si David. De aceea Pavel il citeaza. Daca Pavel l-ar cita cu sensul ca fiecare finta umana de pe pamant este in pacat si nimeni nu face binele, atunci Pavel ar cita scos din context si ar falsifica sensul Scripturii, iar asta sub inspiratia Duhului Sfant, ceea ce este absurd. Deci Romani 3: 9-20 nu spune ceea ce apologetii protestanti cred ca ar spune.

Concluzia lui Pavel se gaseste in versetele 19 si 20: “Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sînt supt Lege, pentruca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.” Adica posesia Legii nu semnifica automat neprihanire. Legea a fost data ca sa ne arate ce este pacatul, ca sa putem intelege de ce trebuie sa fim mantuiti. Astfel, Legea si faptele sale nu aduc neprihanire.

Pavel spune ceva de genul urmator. Fara implinirea faptelor Legii nu exista dreptate, dar nu implinirea in sine aduce dreptate, ci motivatia din spatele acestei impliniri. Daca implinim cerintele Legii cu scopul de a face ceea ce trebuie ca sa ii putem cere lui Dumnezeu sa ne socoteasca drepti, am nesocotit insasi esenta Legii si am pacatuiti impotrivca ei. Legea este data ca sa ne arate care este vointa lui Dumnezeu si ca, astfel, sa Il putem cunoaste si iubi. Pazirea poruncilor din iubire fata de Dumnezeu si de aproape este mantuitoare, pentru ca asta inseamna mantuire, sa intram intr-o relatie personala de iubire cu Dumnezeu. Daca implinim faptele Legii fara sa Il iubim pe El si pe aproapele, doar ca sa avem spatele acoperit la judecata, atunci faptele noastre sunt inutile.

La asta se refera Isus cand spune:

Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. (Matei 5: 20)

Aici Isus nu doreste sa ne prezinte un standard imposibil de atins, ca sa ne intoarcem apoi la indreptatirea care vine numai prin credinta, asa cum am auzit de la diferiti teologi evanghelici. Ne spune pur si simplu ca trebuie sa privim la esenta Legii, care este iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Daca incercam sa il indatoram pe Dumnezeu prin faptele noastre o s-o patim urat de tot, asa cum o vor patii “carturarii si fariseii”. Acestia sunt condamnati pentru ca vor sa castige prin faptele lor o indreptatire a lor. Dar Legea a fost data nu ca sa putem aduna merite care sa Il indatoreze pe Dumnezeu, ci ca sa Il putem cunoaste si sa Il putem iubi (vezi, de exemplu, Marcu 12: 28-30)

Isus nu incearca sa ne arate imposibilitatea implinirii Legii, ci ne indeamna sa trecem de litera Legii, la care se opresc fariseii si carturarii, si sa trecem la motivatia din spatele poruncilor. In continuare, in Matei 5, Isus ne da cateva exemple in acest sens: nu e suficient sa nu ucizi. Trebuie sa eviti si sa te maniezi pe aproapele tau. Nu e suficient sa nu comiti adulter. Trebuie sa eviti sa te lasi sedus de ispitele din jur.

Faptele Legii, in sine, nu ne mantuiesc, dar fara implinirea Legii nu ne putem mantui.

 

(Luther in fata Dietei imperiale de la Worms)

Iacov despre credinta si fapte

La asta se refera si Iacov, dar dintr-un alt punct de vedere. In timp ce Pavel ataca autosuficienta celor care spun ca au fapte, Iacov ataca autosuficienta celor care spun ca au credinta.

Iacov 2:

8. Dacă împliniţi Legea împărătească, potrivit Scripturii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, bine faceţi. 9. Dar dacă aveţi în vedere faţa omului, faceţi un păcat, şi sînteţi osîndiţi de Lege ca nişte călcători de lege. 10. Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într’o singură poruncă, se face vinovat de toate. 11. Căci, Cel ce a zis: „Să nu preacurveşti”, a zis şi: „Să nu ucizi”. Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii. 12. Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni cari au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei: 13. căci judecata este fără milă pentru celce n’a avut milă; dar mila biruieşte judecata. 14. Fraţii mei, ce‑i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n’are fapte? Poate oare credinţa aceasta să‑l mîntuiască?

(…)

21. Avraam, părintele nostru, n’a fost el socotit neprihănit prin fapte, cînd a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? 22. Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvîrşită. 23. Astfel s’a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s’a socotit ca neprihănire”; şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.” 24. Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă. 25. Tot aşa, curva Rahav: n’a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, cînd a găzduit pe soli şi i‑a scos afară pe altă cale? 26. După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă. (Iacov 2: 8-14; 21-26)

Iosif Ton, in cartea sa Mantuirea, Ce este ea? Se poate pierde? Comenteaza astfel:

Iată cum îşi începe Iacov discuţia despre tema mântuirii prin credinţă: 

„Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?” (Iacov 2:14).

Este clar deja de aici că Iacov pune în discuţie natura credinţei. Există un fel de credinţă care rămâne doar la nivel declarativ, aşa cum e credinţa celui care spune celor săraci şi lipsiţi cuvinte frumoase de îmbărbătare, dar nu-i ajută cu nimic material. Despre această credinţă Iacov scrie:

„… credinţa, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi” (v. 17) şi în concluzia întregii discuţii, el scrie: „După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă” (v. 26).

O asemenea credinţă, scrie Iacov, au şi demonii (v. 19), deoarece ei cred în Dumnezeu, ba chiar ei ştiu bine că Dumnezeu există, şi totuşi, credinţa aceasta nu-i duce la altă acţiune decât că „se înfioară”, adică le este groază de judecata lui Dumnezeu, dar… totuşi rămân demoni.

Cheia la tot ce vrea să spună Iacov despre credinţă-mântuire-fapte stă în aceste cuvinte: „eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele”(v. 18). Credinţa veritabilă, mântuitoare, este credinţa care se manifestă prin fapte izvorâte din ascultarea de Dumnezeu.[1]

Astfel, pentru Ton Iacov discuta natura credintei si nu spune nicidecum ca suntem indreptatiti prin credinta si fapte impreuna. Nu e greu de inteles de ce protestantii ajung sa intepreteze astfel cuvintele lui Iacov. Daca indreptatirea este numai prin credinta atunci trebuie facut ceva cu aceasta epistola: ea fie este scoasa din canon (Luther, neurmat de alti protestanti dupa aceea), sau se spune ca Iacov se refera la o altfel de indreptatire (vezi postul precedent), sau ca el vorbeste despre natura credintei mantuitoare. Potrivit teologiei protestante evanghelice sutem indreptatiti numai prin credinta, iar daca aceasta este autentica, drept dovada ca am fost indreptatit, vor veni si faptele in cursul procesului sfintirii. Potrivit lui Millard Erickson:

(…) mărturia biblică ne arată că deşi credinţa este cea care duce la justificare, justificarea trebuie să producă şi va produce în mod invariabil fapte potrivite cu natura noii creaţii care a venit în fiinţă.

De unde rezulta ca:

În pofida părerii destul de comune că există o tensiune între Pavel şi Iacov, ambii demonstrează în esenţă acelaşi lucru: că autenticitatea credinţei care duce la justificare poate fi constatată prin rezultatele ce decurg din ea[2].

Asa sa fie? Un indiciu clar al faptului ca lucrurile nu stau asa il avem din observatia lui Ton asupra versetului 14. Iacov se intreba retoric „poate credinta aceasta sa il mantuiasca?” Raspunsul, desigur, e negativ, credinta aceasta nu il poate mantui. Dar ce fel de creinta il poate mantui? – ne intrebam imediat cu Ton si Erickson? Intrebarea e gresita. Acest argument se bazeaz pe o traducere deficitara a textului grec original. In textul grec al lui Iacov lipseste „acesta”. Avem de-a face cu o adaugire la Cuvantul lui Dumnezeu. De fapt Iacov spune „poate credinta lui sa il mantuiaca?”, ceea ce este cu totul altceva. Raspunsul este negativ, credinta singura nu il poate mantui, ci doar credinta si faptele impreuna. Nimic din ce ne spune Iacov nu ne sugereaza ca faptele ar urma invariabil credintei autentice. Din contra, Iacov ne atrage atentia ca faptele nu insotesc neaparat credinta, caz in care credinta nu ne mantuieste. Doar credinta si faptele impreuna ne indreptatesc (este vorba de indreptatirea continua, cei carora le scrie Iacov fiind deja crestini, deci indreptatiti).

Daca argumentul lui Iacov este ca exista doua feluri de credinta: una vie, care produce fapte si una moarta, care nu produce fapte atunci anumite afirmatii ale sale nu mai au sens. Sa facem un mic exercitiu:

19. Tu crezi cu credinta moarta că Dumnezeu este unul, şi bine faci; dar şi dracii cred cu credinta moarta … şi se înfioară! 20. Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zădarnică? 21. Avraam, părintele nostru, n’a fost el socotit neprihănit prin fapte, cînd a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? 22. Vezi că credinţa (moarta) lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa (moarta) a ajuns desăvîrşită (adica o credinta vie, presupun). 23. Astfel s’a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s’a socotit ca neprihănire”; şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.” 24. Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă (moarta).

Daca Iacov vrea sa spuna ceea ce teologii evanghelici cred ca el ar spune, atunci se exprima destul de ciudat. Din contra, din ceea ce spune rezulta ca nu are nimic impotriva calitatii credintei, ci, cea ce il deranjeaza este faptul ca aceasta credinta este singura. Faptul ca cei carora se adreseaza autorul epistolei cred in Dumnezeul cel unic (Shema Israel…) este ceva pozitiv. Problema este ca pe langa aceasta credinta ei nu au fapte si nu natura credintei cu care acestia cred in unul Dumnezeu.

In continuare Iacov afirma ca Avraam a fost indreptatit prin fapte, cand a fost gata sa il jertfeasca pe Isaac (Geneza 22), si nu oricum, ci a fost indreptatit in acelasi fel in care a fost indreptatit in Geneza 15 prin credinta. Alaturand cele doua episoade, cand Avraam a fost indreptatit, in Gen. 15 prin credinta si in Gen. 22 prin fapte, Iacov poate sa concluda: „Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă” (v. 24). In mod clar Iacov vrea sa spuna ca nu e destul ca Avraam a fost indreptatit in Gen. 15 numai prin credinta, ci a fost nevoie si de faptele din Gen. 22.

(Dezbatere publica intre Luther si Eck)

Pavel si Ioan indreptirea prin sfintire

Din nou si din nou vedem acelasi mesaj la Isus, la Pavel si acum la Iacov. Legea trebuie implinita, dar nu in litera sa, ci in spiritul sau care este dragostea de Dumnezeu si de aproapele. Defapt suntem mantuiti nu prin credinta, ci prin dragoste. Sau, mai precis, prin ceea ce jargonul teologic catolic numeste, parafrazandu-l pe Pavel, fides caritas informata:

4. Voi, cari voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v’aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har. 5. Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii. 6. Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n’au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste. (Galateni 5: 4-6)

Iata ca indreptatirea nu este un eveniment din trecut ce are loc o data pe totdeauna, ci are si o dimensiune viitoare (v. 5). Este ceva ce incepe in trecut, continua in prezent si se implineste la Judecata. De aceea exista, intr-adevar, versete in care indreptatirea noastra este tratata ca fiind ceva din trecut:

1. Deci, fiindcă sîntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. 2. Lui Îi datorăm faptul că, prin  credinţă, am intrat în această stare de har, în care sîntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. (Romani 5: 1,2)

Avem pace acum cu Dumnezeu, pentru cam fost deja indreptatiti. Dar sa vedem si un alt pasaj deosebit de interesant, care vorbeste de indreptatire la trecut:

9. Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, 10. nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpareţii  nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. 11. Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru. (1 Cor. 6: 9-11)

Indreptatirea este un eveniment din trecut aici, dar sa observam ordinea in care Pavel prezinta lucrurile: am fost spalat, sfintiti si indreptatiti. Aici Pavel este foarte neglijent fata de ordo salutis protestant traditional, care incepe cu regenerare/credinta (in functie de cine intrebi), continua cu sfintirea si culmineaza cu glorificarea. Aici Pavel pare sa puna carul in fata boilor, si inverseaza neglijent ordinea dintre indreptatire si sfintire. Mai rau, la inceputul sirului spune, nici mai mult, nici mai putin decat “spalarea”. In alte pasaje “spalarea” se refera mereu la botez (Fapte 22: 16; 1 Cor. 1:14-17; 12: 13). Fie Pavel este foarte neglijent in exprimare, pana intr-acolo incat da apa la moara catolicilor, fie catolicii au dreptate cand spun ca nu exista o demarcatie rigida intre indreptatire si sfintire, iar procesul acesta incepe cu botezul, care este instrumentul prin care primim indreptatirea/sfintirea. Anumite pasaje din Pavel ma fac sa optez pentru aceasta a doua varianta:

29. Căci pe aceia, pe cari i‑a cunoscut mai dinainte, i‑a şi hotărît mai dinainte să fie asemenea (summorphous) chipului Fiului Său, pentruca El să fie cel întîi născut dintre mai mulţi fraţi. 30. Şi pe aceia pe cari i‑a hotărît mai dinainte, i‑a şi chemat; şi pe aceia pe cari i‑a chemat, i‑a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe cari i‑a socotit neprihăniţi, i‑a şi proslăvit. (Romani 8: 29, 30)

Aici avem din nou un sir precum cel din 1 Corinteni 11. Ceea ce este remarcabil aici este ca Pavel sare de la indreptatire la glorificare, subsumand astfel sfintirea indreptatirii. Din nou Pavel refuza sa distinga in mod protestant indreptatirea de sfintire. O intrebare. In ce fel devenim asemenea chipului Fiului Sau? Sa vedem ce ne spune apostolul in Filipeni despre asemanare:

10. Şi să‑L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea (summorphizomenos) cu moartea Lui; 11. ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi. (Filipeni 3:10)

Cand si cum are loc aceasta conformare? Aflam in primele versete din Romani 6:

3. Nu ştiţi că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? 4. Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentruca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. 5. În adevăr, dacă ne‑am făcut una cu El, printr’o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr’o înviere asemănătoare cu a Lui. 6. Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentruca trupul păcatului să fie desbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; 7. căci cine a murit, de drept, este izbăvit (literal dedikaiotai, adica indreptatit) de păcat. 8. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, 9. întrucît ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpînire asupra Lui. (Romani 6: 3-9)

Deci cand si cum are loc conformarea cu moartea si invierea Domnului? Raspunsul este: la botez si prin botez, asa cum sustine Conciliul Tridentin, respectiv la fructificarea sau trairea concreta a botezului de-a lungul vietii. Iata de ce Pavel spune “Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost indreptatiti” (1 Cor. 6: 11). Asezand alaturi aceste pasaje vedem clar ca nu are rost sa rupem in doua conceptul botezului. Numai pentru ca un pasaj vorbeste de botez dar nu si de apa sau spalare nu inseamna ca este vorba de un ipotetic “botez cu Duhul Sfant” distinct de botezul cu apa. Aceasta este o distinctie nebiblica (dar acest subiect ar cere un post separat), la fel cum distinctia dintre indreptatire si sfintire este artificiala si nebiblica.

Si asta nu e tot. In Romani 6: 7 eliberarea de pacat, adica sfintirea cu alte cuvinte, este numita nici mai mult nici mai putin decat… indreptatire. Asa ceva cu siguranta nu se potriveste soteriologiei protestant evanghelice, din cate reuses eu sa vad. Di nou si din nou Pavel refuza sa faca distinctia intre indreptatire si sfintire. Pentru el este vorba de acelasi lucru. Asa ar trebui sa fie si pentru noi. Pentru ca in felul acesta intelegem de ce Ioan a putut spune ceva de genul urmator:

Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire (dikaiosunen), este neprihănit (dikaios), cum El însuş este neprihănit (dikaios). (1 Ioan 3: 7)

Avand in vedre ca fratele Pavel ne-a lamurit cum ca indreptatirea si sfintirea sunt unul si acelasi proces ce continua o viata intrega, sa nu ne lasam inselati de nimeni! Vom deveni drepti (dikaios) asa cum Isus insusi este dikaios, adica ne indreptatim in continu, prin procesul sfintirii progresive de o viata, adica implinind in viata noastra, in mod concret, neprihanirea. Astfel, si nu altfel, se implinste Scriptura care spune:

20. Căci vă spun că, dacă neprihănirea (dikaiosune) voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. (Matei 5: 20)


[1] Iosif Ton, Mantuirea, ce este ea? Se poate pierde?, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 1999, pp. 42-43,.

[2] Erickson, Teologie Crestina, 1998, vol. III, p. 131

Anunțuri
Published in: on Iulie 10, 2010 at 11:22 pm  Comments (1)  

The URI to TrackBack this entry is: https://mihaisarbu.wordpress.com/2010/07/10/sola-fide-iii-%e2%80%93-o-evaluare-biblica-continuare/trackback/

RSS feed for comments on this post.

One CommentLasă un comentariu

  1. Aceasta disputa pare fara rezolvare . Comunitatea catolica si cea proetstanta se afla intr-un echilibru argumentativ . Ar fi interesant sa facem un studiu si al pozitiei ortodoxe . Pana atunci cateva remarci :

    In problema indreptatirii romano-catolicii au de reprosat evanghelicilor faptul ca transf.indreptatirea intr-o forma juridica fara a implica si o transformare morala . Insasi terminologia pare a fi tributara acestor aspecte : dreptatea pare atribuita dar nu insuflata „interior „( in noi ) sau impartita noua ( dreptatea ) . Ca si cum ar exista o imbracare cu dreptatea lui Hristos la fel cum imbraci o haina , pasibila de a ascunde pacatul. Indreptatirea schimba statul dar pare sa nu ne schimbe caracterul , purtarea .Astfel ca poate aparea ca o mica utopie , ceva ce are loc IN AFARA noastra fara a reinnoi launtrul nostru .

    Insa a lua indreptatirea in mod izolat si a face din ea imaginea protestantismului mi se nerealist . Conceptul indreptatirii are temelii serioase care nu pot fi dezradacinate si nu trebuie sa fie eludate :

    Efeseni 2, 8-9 Căci în har sunteţi mântuiţi prin credinţă; iar aceasta nu-i de la voi: e darul lui Dumnezeu

    Galateni 2, 16 ştiind însă că omul nu se îndreptăţeşte din faptele legii , ci numai prin credinţa în Iisus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Iisus, pentru ca din credinţa în Hristos să ne îndreptăţim, iar nu din faptele legii; căci din faptele legii nimeni nu se va îndreptăţi.

    Tit 3,5 El nu din pricina faptelor pe care le-am făcut noi întru dreptate, ci după mila Sa ne-a mântuit prin baia naşterii din nou şi prin înnoirea Duhului Sfânt

    Bisericile istorice nu au cum sa evite aceasta traditie venerabila : Nu fapte , ci har ; Nu Lege , ci credinta ; Nu faptele noastre facute intru neprihanire ci INDURAREA LUI .

    As pune cateva intrebari :

    1. Exista vreo cooperare intre noi si Dumnezeu ( pare ca exista doar 2 cai care se exclude reciproc , calea Lui si calea noastra ) ?

    2. Credinta are valoare in ea insasi sau valoarea ei consta in Obiectul ei ? Tangential cu subiectul : nu degeaba a si existat o intrupare . Un om a respectat intru totul cerintele Legii ( asta ca sa va raspuns la oamenii neprihaniti citati de dv. ) .Daca puteam oferi ceva ca umanitate , ma intreb de ce a trebuit sa mai moara Iisus ?

    Sigur este ca intram intr-un domeniu la fel de minat : cel al vointei libere sau nu . Poate vom avea ocazia sa vorbim si despre acest subiect .

    Fiind la tema indreptatirii as continua cumva , spunand ca nici un evanghelic serios nu vorbeste despre absenta faptelor . Mai ales ca exista pretuirea pt. Romani 6 Ce vom zice deci? Rămâne-vom, oare, în păcat, ca să se înmulţească harul? Ferească Dumnezeu! Noi, cei ce am murit păcatului, cum vom mai trăi în el?Oare nu ştiţi că toţi câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?Aşadar, prin botez ne-am îngropat cu El în moarte, pentru ca, aşa cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot astfel şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii;

    Murind impreuna cu El au murit fata de pacat . De aceea cred ca bisericile istorice fac o mare greseala de a nu lua in calcul explicatia TOTALA a indreptatirii asa cum este ea inteleasa de catre teologii evanghelici . Sa privim succint argumentele lor :

    2 Cor 5 , 17 Prin urmare, dacă este cineva întru Hristos, el e făptură nouă: cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi.

    Aici se vorbeste despre RE-CREERE

    Tit 3, 5-7 El nu din pricina faptelor pe care le-am făcut noi întru dreptate, ci după mila Sa ne-a mântuit prin baia naşterii din nou a şi prin înnoirea Duhului Sfânt pe Care din belşug L-a vărsat peste noi prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru,pentru ca, îndreptăţiţi fiind prin harul Său, întru nădejde b să devenim moştenitori ai vieţii veşnice

    Aceste versete arata un lucru fundamental : indreptatirea este legata de nasterea din nou ( sau regenerare ca sa folosim terminologia moderna ) .

    Nasterea din nou este in general definita ca o lucrare launtrica a Duhului Sfant , care ramane ulterior ca prezenta launtrica plina de har , ce il transforma pe credincios dupa chipul lui Hristos , acest din urma proces numindu-se sfintire .

    Regenerarea nu este un aspect al indreptatirii dar unu pot fi separate . De aceea faptele bune ale dragostei urmeaza dupa indreptatire si nasterea din nou ( regenerare ) ca o dovada necesara a acestora . De aceea evanghelicii spun ca mantuirea nu este PRIN fapte , ci SPRE fapte .

    Credinta naste persoana urmand ca persoana sa nasca fapte .

    Rastignirea firii pamantesti din Galateni este incontestabila . Fara asceza ( patimi rastignite ) il rastignim a 2 a oara pe Mantuitorul .


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: