Sola Fide IV. – O evaluare biblica


 Acest articol face parte dintr-o serie care mai cuprinde:

Sola Fide I: protestanti vs catolici despre doctrina indreptatirii, Sola Fide II. – O evaluare biblica, Sola Fide III. – O evaluare biblica 

Vezi, de asemenea:

Sola Gratia (Numai prin Har), Siguranta Mantuirii (once saved, always saved), Nascut din nou – prin botez, Purgatoriul – o evaluare biblica

Credinta, fapte si merite

In general, versetele si pasajele pe care protestantii se bazeaza pentru a demonstra indrepatirea dotrinei indreptatirii numai prin credinta (sola fide) se gasesc in epistolele lui Pavel. Dar exista si cateva pasaje din Evanghelii la care se face apel. Unul din acestea este pilda vamesului si a fariseului. Sa vedem textul:

9. A mai spus şi pilda aceasta pentru  unii cari se încredeau în ei înşişi că sînt neprihăniţi, şi dispreţuiau pe ceilalţi. 10. „Doi oameni s’au suit la Templu să se roage; unul era Fariseu, şi altul vameş. 11. Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: «Dumnezeule, Îţi mulţămesc că nu sînt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. 12. Eu postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din toate veniturile mele.» 13. Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi‑i ridice spre cer; ci se bătea în piept, şi zicea: «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!» 14. Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s’a pogorît acasă socotit neprihănit decît celalt. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat. (Luca 18: 9-14)

Potrivit exegezei protestante aceasta pilda ne arata ca faptele fariseului nu il indreptatesc pe acesta, ci doar il fac ingamfat, pe cand vamesul este indreptatit fara sa fi facut nici o fapta. Deci indreptatirea este prin credinta fara fapte.

Intr-un articol intitulat Long Before Luther, Jesus and the Doctrine of Justification John MacArthur spune urmatoarele despre aceasta parabola:

Acum el ii uluieste si mai mut pe ascultatorii Sai cu o pilda ce pare sa il puna pe un vames detestat intr-o pozitie mai buna, din punct de vedere spiritual, decat un fariseu care se roaga.

Argumentul lui Isus este clar. El invata ca indreptatirea este numai prin credinta. Avem acolo intreaga doctrina despre indreptatire. Dar fara sa se lanseze in teologie abstracta, Isus ne da, in mod clar, o imagine printr-o parabola[1].

Ma mir ca tocmai MacArthur trage aceasta concluzie. In primul rand, in parabola nu se sufla o vorba despre credinta. Tema centrala este pocainta, nu credinta. De ceva vreme in teologia evanghelica din Statele Unite se duce o lupta acerba intre partizanii Lordship Salvation, John MacArthur, R. C. Sproul, I. J, Packer, Kenneth Gentry si altii pe ee o parte si adeptii Free Grace Theology, Zane Hodges, Charles Ryrie, Charles Bing etc. Disputa se invarte tocmai in jurul pocaintei si a relatiei sale cu credinta mantuitoare. Primul grup considera ca pacainta insoteste in mod firesc credinta mantuitoare, si fara pocainta credinta insasi este moarta. Din contra, cea de-a doua tabara considera ca daca indreptatirea este numai prin credinta atunci pocainta nu poate avea nici un loc in indreptatire, deci a asocia pocainta credintei inseamna a introduce fapte in doctrina indreptatirii.

Dar sa lasam la o parte aceasta neconcordanta. Sa spunem ca, defapt, prin pocainta sa vedem ca vamesul a avut o credinta vie, pe cand fariseul, fara pocainta, a avut o credinta moarta. In acest caz pilda se refera la natura credintei mantuitoare si nu la problema sola fide, deci este o pila foarte buna pentru a contracara Free Grace Theology promovat de Hodges, Ryrie et. comp., dar nu impotriva papistasilor idolatri care confunda indreptatirea si sfintirea. Vom reveni indata la chestiunea relatiei dintre creditna si pocainta.

Simplul fapt ca in acest caz Isus nu ne mentioneaza nimic altceva pentru indreptatirea vamesului decat pocainta, pardon, credinta sa, nu inseamna nimic. Isus vrea sa raspunda unei probleme concrete si nu sa ne dea o expunere completa a chestiunii indreptatirii. De aceea, se presupune implicit ca vamesul a adaugat si fapte bune credintei sale, fara fapte neputandu-se indreptatii. De ce sunt atat de sigur? Pentru ca ne-o spune Luca explicit si fara jumatati de masura. Dupa ce Isus termina de dat invataturile Sale cu aceasta ocazie Il vedem din nou pe drum si de data aceasta intalneste un vames in carne si oase, care se pocaieste, imediat in capitolul urmator. In pilda de mai sus am avut teoria, iar cu Zaheu avem punerea in practica a pildei:

1. Isus a intrat  în Ierihon, şi trecea prin cetate. 2. Şi un om bogat, numit Zacheu, mai marele vameşilor, 3. căuta să vadă care este Isus; dar nu putea din pricina norodului, căci era mic de statură. 4. A alergat înainte, şi s’a suit într’un dud ca să‑L vadă; pentrucă pe drumul acela avea să treacă. 5. Isus, cînd a ajuns la locul acela, Şi‑a ridicat ochii în sus, şi i‑a zis: „Zachee, dă‑te jos de grabă, căci astăzi trebuie să rămîn în casa ta.“ 6. Zacheu s’a dat jos în grabă, şi L‑a primit cu bucurie. 7. Cînd au văzut lucrul acesta, toţi cîrteau şi ziceau: „A intrat să  găzduiască la un om păcătos!” 8. Dar Zacheu a stătut înaintea Domnului, şi I‑a zis : „Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit.” 9. Isus i‑a zis: „Astăzi a intrat mîntuirea în casa aceasta, căci şi el este fiul lui Avraam. 10. Pentrucă Fiul omului a venit să caute şi să mîntuiască ce era pierdut.“ (Luca 19: 1-10)

Cand a intrat mantuirea in casa aceasta? Cand Zaheu se angajeaza sa faca fapte demne de pocainta sa. Potrivit Legii, daca furai si erai prins dadeau inapoi indoit (Exod 22: 4). Dar daca furai si iti recunosteai singur vinovatia erai obligat de Lege sa doi inapoi numai pretul intreg al bunului respectiv si inca a cincea parte. (Numeri 5: 7) Potrivit Legii, Zaheu este obligat, ca unul care isi recunoaste pacatul, sa dea inapoi pretul intreg si a cincea parte. Dar el nu numai ca da inapoi atat cat ar trebui sa dea inapoi un hot prins, dar intrece pana si asta, angajandu-se sa dea inapoi impatrit. Avem de-a face cu o implinire a Legii din inima, din dragoste de aproape si de Dumnzeu. O astfel de aplicare a Legii indreptateste. Credinta singura, nu. Atat timp cat nu interpretam pilda in limina exemplului concret care ii urmeaza vom pierde esentialul.

Sa revenim putin la problema relatiei dintre pocainta si credinta, pe care am mentionat-o mai sus. Iata ce spune MacArthur legat de aceasta relatie in cartea sa Evanghelia dupa Isus, o carte polemica intreptata tocmai impotriva adeptilor Free Grace Theology:

Credinta si lucrarea nu sunt incompatibile. Exista un sens in care Isus numeste chiar actul credintei o lucrare (Ioan 6: 29).  – nu insa un merit al omului, ci o lucrare a lui Dumnezeu, plina de har, in noi. El ne aducela credinta, apoi ne da capacitatea si puterea sa credem in ascultare (comp. Romani 16: 26)

Tocmai aici trebuie facuta distinctia principala. Mantuirea prin credinta nu elimina faptele in sine. Ea exclude doar faptele omenesti (Efeseni 2: 8). Ea renunta la orice incercare de a ne castiga favoarea lui Dumnezeu prin faptele noastre. Dar ea nu sta in calea scopului prestabilit al lui Dumnezeu ca umblarea noastra in credinta sa se caracterizeze prin fapte bune (v. 10)[2]

Nici Conciliul Tridentin n-ar fi putut prezenta mai bine pozitia catolica. In conceptia catolica atat credinta cat si faptele reprezinta o lucrare a harul divin in noi, deci, in sens strict, noi nu avem nici un fel de merite. In masura in care se vorbeste de merite in teologia catolica, este vorba de merite care, defapt, nu ne apartin. Un exemplu concret ne poate fi de ajutor. In Cartea lui Ezechiel avem o descriere metaforica foarte sugestiva a alegerii prin har a Israelului:

6. Atunci Eu am trecut pe lîngă tine, te‑am văzut tăvălită în sîngele tău, şi am zis: „Trăieşte chiar şi în sîngele tău!” Da, ţi‑am zis: „Trăieşte chiar şi în sîngele tău!” 7. Te‑am înmulţit cu zecile de mii, , ca iarba de pe cîmp. Şi ai crescut, te‑ai făcut mare, ai ajuns de o frumuseţă desăvîrşită; ţi s’au rotunjit ţîţele, ţi‑a crescut părul. Dar erai tot goală, goală de tot. 8. Cînd am trecut Eu pe lîngă tine, M’am uitat la tine, şi iată că îţi venise vremea, vremea dragostelor. Atunci am întins peste tine poala hainei Mele, ţi‑am acoprit goliciunea, ţi‑am jurat credinţă, am făcut legămînt cu tine, zice Domnul Dumnezeu, şi ai fost a Mea! 9. Te‑am scăldat în apă, te‑am spălat de sîngele de pe tine, şi te‑am uns cu untdelemn. 10. Ţi‑am dat haine cusute cu fir, şi o încălţăminte de piele de viţel de mare, te‑am încins cu in supţire, şi te‑am îmbrăcat în mătasă. 11. Te‑am împodobit cu scule scumpe, ţi‑am pus brăţări la mînă, şi o salbă la gît; 12. ţi‑am pus o verigă în nas, cercei în urechi, şi o cunună minunată pe cap. 13. Astfel, ai fost împodobită cu aur şi cu argint, şi ai fost îmbrăcată cu in supţire, cu mătasă şi cusături cu fir. Ai mîncat floarea făinei, miere şi untdelemn. Erai de o frumuseţă desăvîrşită, ba ajunsesei chiar împărăteasă. 14. Ţi s’a dus vestea printre neamuri, pentru frumuseţa ta; căci era desăvîrşită de tot, datorită strălucirii cu care te împodobisem, zice Domnul, Dumnezeu.” (Ezechiel 16: 6-14)

In continuare Dumnezeu ii reproseaza alesei sale ca imediat ce s-a vazut frumoasa a ajuns ingamfata  si L-a parasit pentru alti iubiti, prostitutia si adulterul fiind metafore obisnuite in Biblie pentru idolatrie si apostazie. Dar sa observam ca avem de-a face, metaforic, cu o femeie care a fost luata in grija, spalata, imbracata si impodobita, spre bucuria si placerea barbatului ei. Barbatul ei se bucura de frumusetea ei, pe care ea il are de la El, care a spalat-o de sangele nasterii si a ingrijit-o. Ceea ce ea are de pret are de la El, dar asta nu inseamna ca El nu gaseste incantare tocmai in darurile cu care El a coplesit-o.

In acest sens se vorbeste de merite in teologia catolica. Dumnezeu ne ia pacatosi si lipsiti de orice fel de glorie si merit. Ne spala in apa botezului, ne innoieste si, sfintindu-ne, ne face din ce in ce mai placuti privirii Sale. Noi devenim, cu adevarat, din ce in ce mai placuti in ochii Sai, si de aceea suntem coplesiti cu tot mai multe daruri, intr-un “cerc vicios” binecuvantat.

In mod concret, teologia catolica vorbeste despre doua feluri de merite, pe care le putem avea in fata lui Dumnezeu, merite in baza carora ne rasplateste: meritum de congruo si de condigno. Despre ce este vorba? Meritele de congruo sunt merite pe care Dumnezeu le rasplateste, atat in cazul celui indreptatit, cat si in cazul unuia neindreptatit, dar o face complet disproportionat fata de valoarea faptei meritorii. Meritum de condigno se refera numai la cineva aflat deja in har, si reprezinta la un merit rasplatit de Dumnezeu, dar nu in baza unei datorii legale, ci numai in baza marinimiei Sale. Sa explicam acum mai detaliat aceste doua feluri de merite, dupa ce am incercat sa le definim cat de cat inteligibil (sper).

Meritum de congruo

Sa ne amintim de la orele de geometrie lectiile in care invatam (sau, cel putin, ni se preda) despre diferenta intre egal si congruent. Doua triunghiuri sunt egale daca laturile lor au aceeasi lungime, iar unghiurile sunt si ele egale. Dar doua triunghiuri care au doar unghiurile egale, dar unul din ele are laturi mai lungi decat celalalt, sunt doar congruente. In termeni barbari – ce i-ar ingrozii pe fostele mele profesoare de matematica – triunghiurile congruente au aceeasi forma (data de faptul ca unghiurile lor sunt egale), dar marimea lor difera. Unul e mai mare, iar celalalt mai mic.

Avem de-a face si in cazul nostru cu o congruenta intre faptele rasplatite si rasplata divina, dar marimea rasplatei este mult dincolo de valoarea faptelor, in baza milostivirii divine, desi exista o oarecare congruenta intre faptele meritorii si rasplata.

Sa luam un exemplu biblic. In Faptele Apostolilor, capitolul 10 citim despre convertirea sutasului Corneliu:

1. În Cezarea era un om cu numele Corneliu, sutaş din ceata de ostaşi numită „Italiana”. 2. Omul acesta era cucernic şi temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea  multe milostenii norodului, şi se ruga totdeauna lui Dumnezeu. 3. Pela ceasul al nouălea din zi, a văzut lămurit într’o vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el, şi i‑a zis: „Cornelie!”4. Corneliu s’a uitat ţintă la el, s’a înfricoşat, şi a răspuns: „Ce este, Doamne?” Şi îngerul i‑a zis: „Rugăciunile şi milosteniile tale s’au suit înaintea lui Dumnezeu, şi El Şi‑a adus aminte de ele.” (Fapte 10: 1-4)

Corneliu facea milostenii si se ruga. Ce ii datoreaza Dumnezeu in baza acestor fapte? Absolut nimic. Daca il lasa in pacatele lui, sa se duca in iad, Dumnezeu nu comite nici un fel de nedreptate. Rasplata divina de care are parte Corneliu este “congruenta” cu faptele sale. Dumnezeu il rasplateste mult dincolo de valoare meritelor sale, dar exista o oarecare coordinare intre faptele sutasului si raspunsul divin. Intuim in mod instinctiv ca Dumnezeu a facut bine cand a decis sa rasplateasca asa cum a facut-o faptele ofiterului roman. Acesta este meritul de congruo. In mod clar, nu este vorba de un merit cu care sa te poti lauda in fata lui Dumnezeu.

Meritum de condigno

Spre deosebire de meritele de congruo, cele de condigno nu le pot avea decat cei indreptatiti, sau, cum am spune noi papistasii, cei care sunt in har. Astfel, ele nu ne pot aduce in stare de har, ci doar ne pastreaza acolo. Acest merit este exact opusul meritului care da nastere unei obligatii legale.

In cazul unei obligatii legale, angajatorul meu trebuie sa imi plateasca, in baza contractului dintre noi, ceea ce mi se cuvine pentru munca mea. Daca nu o face am baza legala sa il dau in judecata si sa ii cer astfel drepturile contractuale ce imi revin. Este irelevant daca eu si seful mei ne simpatizam sau nu, si putem chiar sa nu ne cunoastem deloc. Atat timp cat exista un contract intre noi el e obligat sa ma plateasca pentru ceea ce fac.

Dar daca ne intalnim in afara programului de lucru, si seful meu ma roaga sa il ajut sa caram ceva la portbagajul masinii lui el nu are nici o obligatie legala sa ma (ras)plateasca. S-ar putea s-o faca, pentru ca i-am devenit simpatic prin felul in care m-am comportat, dar nu se pune problema unei obligatii. Daca decide sa nu ma recompenseze in nici un fel nu il pot da in judecata. Este vorba strict de o relatie personala.

Daca ma cheama intr-un sfarsit de saptamana sa il ajut sa se mute in noul sau apartament, iar eu ma prezint si il ajut, la sfarsitul zilei el poate sa ma recompenseze intr-un fel sau altul, dar nu am nici o baza legala sa il oblig sa o faca. Sa observam ca daca ma invita pe mine sa il ajut cu mutatul inseamna ca are incredere in mine. Avem de-a face cu o relatie personala, dincolo de relatia contractuala angajator/angajat. Daca il ajut aceasta relatie personala va deveni mai trainica. Defapt, s-ar putea ca rasplata sa fie tocmai faptul ca in felul acesta ajungem sa ne cunoastem mai bine si sa ne apreciem reciproc mai mult ca persoane. Castigam, amandoi, cate un prieten (sau aprofundam o prietenie pe care am avut-o deja). El va aprecia faptul ca mi-am facut timp pentru el, iar eu s-ar putea sa ajung sa descopar o lartura a sa mai umana si mai casnica, decat cea pe care am cunoscut-o la lucru.

Meritele de condigno se refera, deci, la merite ce se afla in afara unui sistem contractual, si se bazeaza strict pe relatia personala intre cele doua parti. Cel ce vine cu faptele le implineste din pura bunavointa si dragoste fata de cel ce urmeaza sa-l rasplateasca, iar cel care rasplateste o face exclusiv din aprecierea personala pentru cel care a lucrat. Nu se poate invoca nici un fel de obligatie contractuala de nici o parte. Acestea sunt faptele pe care noi, cei ce nu ne mai aflam sub Lege ci sub har, le infaptuim, fiind rasplatiti, nu in baza stipularilor Legii, ci in baza marinimiei divine. Vom vedea ceva mai la vale unde anume in Scriptura ni se vorbeste de astfel de merite.

Exemplul nu este intru totul potrivit, pentru lipseste un element important. Faptele in baza carora se poate vorbi de merite, fie de congruo fie de condigno, nu ne apartin, ci sunt fapte pe care harul divin le lucreaza in noi si prin noi. Atunci cand Dumnezeu ne rasplateste pentru unul din aceste feluri de merite El, defapt, rasplateste propria lucrare in noi.

Am insistat ceva mai mult asupra acestui punct, pentru ca teologia catolica a meritelor a dat nastere la tot felul de mitologii fantasmagorice in randul protestantilor evanghelici.

Legea? Care Lege?

Se poate vedea ca noi catolicii nu avem retineri sa vorbim de implinirea poruncilor, in contextul mantuirii. In aceasta privinta noi luam aminte la cuvintele apostolului care spune ca Dumnezeu “va rasplati fiecaruia dupa faptele lui”:

7. Şi anume, va da viaţa vecinică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută  slava, cinstea şi nemurirea; 8. şi va da mînie şi urgie celor ce, din duh de gîlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. (Romani 2: 6-8)

Viata vesnica depinde, deci, de staruinta in bine. Cum asa? Doar apostolul spune clar ca:

16. Căci mie nu mi‑e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mîntuirea fiecăruia care crede: întîi a Iudeului, apoi a Grecului; 17. deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris:„Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” (Romani 1: 16, 17)

21. Dar acum s’a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege ‑ despre ea mărturisesc Legea şi proorocii ‑ 22. şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. 23. Căci toţi au păcătuit, şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. 24. Şi sînt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este  în Hristos Isus. (Romani 3: 21-24)

1. Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? 2. Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. 3. Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s’a socotit ca neprihănire.” (Gen. 15: 6) 4. Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; 5. pe cînd, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire. 6. Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. 7. „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fără de legi sînt iertate, şi ale căror păcate sînt acoperite! 8. Ferice de omul, căruia nu‑i ţine Domnul în seamă păcatul!”” (Romani 4: 1-8)

8. Căci prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine dela voi; ci este darul lui Dumnezeu. 9. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. 10. Căci noi sîntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le‑a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. (Efeseni 2: 8-10)

Nu spune Scriptura clar ca suntem indreptatiti fara fapte si numai prin credinta? Nu. Scriptura nu spune asa ceva. Sa analizam atent aceste pasaje sa vedem ce spun ele cu adevarat.

In primul pasaj, din Romani 1 Pavel citeaza din Habacuc. Contextul in care profetul vorbeste despre credinta este foarte relevant. El vede ca Iuda a cazut in pacate, iar pedeapsa divina intarzie. Dumnezeu il linisteste ca aceasta va veni, prin intermediul babilonienilor, care vor invada tara. Profetul ramane nedumerit, cum de un popor pagan si pacatos poate fi adus sa pedepseasca Iuda. Dumnezeu il asigura ca si ei isi vor primi pedeapsa la momentul potrivit. Mesajul lui Dumnezeu este ca, desi in momentul de fata se pare ca El a uitat de poporul Lui dreptatea Sa se va manifesta la momentul potrivit, iar cei drepti trebuie sa aiba incredere in El. “Credinta” de care vorbeste Habacuc, si prin care va trai cel drept este aceasta incredere in providenta divina in ciuda aparentelor de moment. Este vorba nu atat de credinta, cat de credinciosie pe termen lung.

In aceasta viata “umblam prin credinta, nu prin vedere” (2 Corinteni 5: 7). In felul acesta este rasturnat pacatul lui Adam. El, alaturi de Eva, avea toate indiciile sa creada ca Dumnezeu ii este alaturi si ca se ingrijeste de amandoi. Ce dovada mai potrivita decat Paradisul? Dar el a decis sa asculte de sarpe, care l-a convins ca Dumnezeu l-a mintit, ca sa ii ascunda niste avantaje pe care le-ar putea castiga singur. Din contra, noi suntem chemati sa avem incredere in providenta divina, in ciuda faptului ca toate indiciile arata ca El fie nu exista fie nu se ingrijeste de noi. La asta se refera “credinta” in Habacuc 2: 4 si tot la asta se refera si “credinta” din Romani 1: 17, Galateni 3: 11 si Evrei 10: 38, versete in care este citat acesta.

Ori credinciosia nu inseamna doar credinta fara fapte, ci este tocmai o combinatie de credinta si fapte de care vorbeste Iacov, asa cum am vazut. Credinciosia ne mantuieste, adica fidelitatea fata de Dumnezeu, umblarea prin credinta si nu prin vedere. Nu credinta, pur si simplu, separabila de fapte, ci umblarea in credinta, adica credinciosia.

Sa fii credincios sotiei tale inseamna ceva mai mult decat a crede in existenta ei si in dragostea ei pentru tine. Inseamna incredere in dragostea ei si fapte care sa dovedeasca prorpia ta dragoste pentru ea. Dar aceste fapte care insotesc credinta ta o obliga legal pe ea, in asa fel incat sa ii poti pretinde recompensa contractuala? Nu, legatura este una profund personala si ea te va rasplati, chiar dincolo de ceea ce meriti, pur simplu pentru ca te iubeste si pentru ca tu ii raspunzi dragostei ei tinand aprinsa flacara relatiei dintre voi.

Fapte? Da, fapte! Fara fapte nu exista mantuire, pentru ca fara fapte nu exista relatie de dragoste. Fara fapte relatie de dragoste se raceste si aspecte legale ale legamntului de casnicie incep sa iasa la suprafata. O casnicie este un legmant prin care se face un schimb de persoane. Am discutat asta in primul post pe tema Sola Fide. Avem de-a face cu o relatie care este in acelasi timp personala si legala. Atat timp cat relatia personala infloreste aspectul legal ramane ingropat si nu este nevoie de el. Cand dragostea s-a racit dimensiunea legala a legamantului iese la suprafata, dar acesta nu poate decat sa condamne. Iar fara fapte relatia se raceste.

Dar nu ne spune Romani 3: 21 ca acum ni s-a revelat o neprihanire fara Lege? “Si anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El.” (v. 22) Asa este, dar apostolul continua: “Nu este nici o deosebire. 23. Căci toţi au păcătuit, şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. 24. Şi sînt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este  în Hristos Isus.” Am vazut intr-un post precedent ca versetul 23 nu se refera la fiecare individ in parte ci la toti, adica la iudei si cei din neamuri, fara deosebire. Asta nu inseamna ca nu suntem fiecare in parte sub pacatul lui Adam, doar ca acest pasaj nu discuta acest lucru, iar un pasaj trebuie discutat in propriul context si nu in altul. Pavel spune ca neprihanirea nu vine prin Legea mozaica, pentru ca altfel iudeii ar fi neprihaniti prin acea Lege, iar cei din neamuri ar trebui sa accepte Tora inainte sa devina crestini. Asta nu inseamna ca noi (crestini dintre iudei si neamuri) nu trebuie sa implinimm Legea lui Hristos. Inseamna, concret, ca nu ne mantuim prin faptele prescrise de Legea mozaica.

Dar nu spune Pavel “celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.” (Romani 4: 5) E clar, deci, ca indreptatirea este fara fapte. Este numai prin credinta. Aici nu se vorbeste de faptele Legii mozaice, ci de fapte in general. La asta eu voi spune ca este perfect adevarat cum ca in acest caz este vorba de fapte in general si nu specific de faptele Legii mozaice. Nu de alta, dar Avraam, la care se refera pasajul, a trait cu cateva secole inainte de Moise, deci putin probabil sa fi putut implini Tora, asa cum o aveau iudeii.

Numai ca pasajul spune ceva mai mult: “4. Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; 5. pe cînd, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.” Vedem din context ca nu este vorba de un contrast intre a lucra sau a nu lucra, ci intre a lucra cu simbrie, adica in baza unui contract ce il obliga pe angajator, si intre o relatie personala intre cel care lucreaza si cel pentru care se lucreaza. Cu alte cuvinte, faptul ca versetul spune “celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat” inseamna ca versetul 5 vrea sa spuna “pe cînd, celui ce nu lucrează” astfel, ci intr-o relatie personala, in afara unei obligatii contractuale.

Pe ce ma bazez? Pe exemplul pe care Pavel il da in continuare.

6. Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. 7. „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fără de legi sînt iertate, şi ale căror păcate sînt acoperite! 8. Ferice de omul, căruia nu‑i ţine Domnul în seamă păcatul!” (Rom. 4: 6-8)

Pavel citeaza din Psalmul 32, scris de David in urma episodului tragic cu sotia lui Urie Hetitul. Am discutat aceasta intamplare in postul despre Purgatoriu. David seduce sotia lui Urie si pe acesta il trimite la moarte pe front. Confruntat de Natan profetul David se pocaieste si este pedepsit aspru, dar scapa cu viata din mainile Domnului, care se indura de el vazand pocainta lui. David se bucura ca a intrat din nou in gratia lui Dumnezeu si este din nou unul dintre cei drepti.

Acest episod arata cateva lucruri. Indreptatirea se poate pierde si recastiga, ceea ce inseamna ca nu este o data pentru totdeauna. Episodul pacatului lui David il citim in Cartea 2 Samuel, insa in 1 Samuel 13: 14 citim ca acelasi David este un “om dupa inima lui Dumnezeu”, ceea ce este imposibil daca nu este unul dintre cei drepti. Mai incolo, in 1 Samuel 16: 17 Dumnezeu ne spune despre acelasi David ca „Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă.”. Deci David este curat la inima, cade in pacat, se pocaieste si Dumezeu il iarta, iar el se bucura ca este unul din cei drepti. Este evident ca el si-a pierdut dreptitudinea prin pacat si a fost indreptatit din nou in urma pocainte sale. Deci indreptatirea nu este o data pentru totdeauna.

Al doilea lucru de observat este ca David nu si-a pierdut credinta in tot acest timp. Aflam din Evrei 11: 6 ca „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce‑L caută.” Acesta este continutul credintei ce ni se cere. Ori David nu a incetat sa creada in Dumnezeu. A continuat sa creada atat in existenta Sa, cat si in faptul ca il rasplateste pe acela care il cauta, altfel nu s-ar fi pocait. Deci nu credinta l-a indreptatit pe David, ci pocainta – acea relatie personala pe care deja o avea cu Dumnezeu inainte de pacat.

Intr-o relatie solida pacatele unei parti pot aduce rupturi, dar daca cel vinovat realizeaza grozavia a ceea ce a facut atunci partea lezata il poate ierta in baza realtiei personale, trecand peste cerintele legale ale legamntului. In acest sens nu suntem sub lege, ci sub har (Romani 6: 4). Dar faptul ca un legamant, precum cel ala casatoriei, are o dimensiune personala, care transcende si poate pune in paranteza dimensiunea legala, nu inseamna ca incalcand legile care guverneaza legamantul nu putem distruge si relatia personala, cazand in ghearele acelor legi care ne condamna. De aceea suntem chemati, chiar daca nu suntem sub lege ci sub har, sa nu incalcam Legea lui Hristos. In acest sens suntem sub Legea lui Hristos, care ne poate condamna, daca nu o indeplinim.

Pavel ne spune explicit ca exista o astfel de Lege pe care trebuie sa o indeplinim:

20. Cu Iudeii, m’am făcut ca un Iudeu, ca să cîştig pe Iudei; cu ceice sînt supt Lege, m’am făcut ca şi cînd aş fi fost supt Lege (măcar că nu sînt supt Lege), ca să cîştig pe ceice sînt supt Lege; 21. cu ceice sînt fără Lege, m’am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar că nu sînt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sînt supt legea lui Hristos), ca să cîştig pe cei fără lege. (1 Cor. 9: 20, 21)

In ce consta aceasta Lege? Ne spune apostolul:

Purtaţi‑vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos. (Galateni 6: 2)

Deci Pavel se refera la o porunca si o Lege de indeplinit cand spune lucruri de genul urmator:

9. Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie‑vă groază de rău, şi lipiţi‑vă tare de bine. 10. Iubiţi‑vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întîietate altuia. (Rom 12: 9, 10)

8. Să nu datoraţi nimănui nimic, decît să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea. 9. De fapt: „Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti”, şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca  aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” 10. Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii. (Romani 13: 8-10)

13. Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pămîntească, ci slujiţi‑vă unii altora în dragoste. 14. Căci toată Legea se cuprinde într’o singură poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Galateni 5: 13, 14)

9. Cît despre dragostea frăţească, n’aveţi nevoie să vă scriem; căci voi singuri aţi fost învăţăţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii, 10. şi iubiţi în adevăr pe toţi fraţii, cari sînt în toată Macedonia. Dar vă îndemnăm, fraţilor, să sporiţi tot mai mult în ea. (1 Tess. 4: 9, 10)

Noi nu suntem fara Lege. Mai mult, fara implinirea acestei Legi nu exista mantuire pentru noi. Nu implinirea Legii ne mantuieste, in sensul ca nu putem obliga pe Dumnezeu sa ne primeasca in baza a ceea ce facem, dar fara implinirea Legii nu exista mantuire. Iacov este de acord:

8. Dacă împliniţi Legea împărătească, potrivit Scripturii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, bine faceţi. 9. Dar dacă aveţi în vedere faţa omului, faceţi un păcat, şi sînteţi osîndiţi de Lege ca nişte călcători de lege. 10. Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într’o singură poruncă, se face vinovat de toate. 11. Căci, Cel ce a zis: „Să nu preacurveşti”, a zis şi: „Să nu ucizi”. Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii. 12. Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni cari au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei: 13. căci judecata este fără milă pentru celce n’a avut milă; dar mila biruieşte judecata. (Iacov 2: 8, 13 – sublinierea mea)

Sa observam ca daca nu implinim „legea slobozeniei”, iertand, nu va exista mila pentru noi. Fara fapte suntem condamnati. De asemenea, Ioan vorbeste despre o porunca:

4. Cine zice: „Îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. 5. Dar cine păzeşte Cuvîntul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvîrşită; prin aceasta ştim că sîntem în El. 6. Cine zice că rămîne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus. 7. Prea iubiţilor nu vă scriu o poruncă nouă, ci o poruncă veche, pe care aţi avut‑o dela început. Porunca aceasta veche este Cuvîntul, pe care l‑aţi auzit. 8. Totuş vă scriu o poruncă nouă, lucru care este adevărat atît cu privire la El, cît şi cu privire la voi; căci întunerecul se împrăştie, şi lumina adevărată şi răsare chiar. 9. Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întunerec pînă acum. 10. Cine iubeşte pe fratele său, rămîne în lumină, şi în el nu este niciun prilej de poticnire. 11. Dar cine urăşte pe fratele său, este în întunerec, umblă în întunerec, şi nu ştie încotro merge, pentrucă întunerecul i‑a orbit ochii. (1 Ioan 2: 4-11)

10. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este dela Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său. 11. Căci vestirea, pe care aţi auzit‑o dela început, este aceasta: să ne iubim unii pe alţii; 12. nu cum a fost Cain, care era dela cel rău, şi a ucis pe fratele său. Şi pentruce l‑a ucis? Pentrucă faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite. (1 Ioan 3: 10-12)

7. Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este dela Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. 8. Cine nu iubeşte, n’a cunoscut pe Dumnezeu; pentrucă Dumnezeu este dragoste. 9. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s’a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimes în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. 10. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne‑a iubit pe noi, şi a trimes pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. 11. Prea iubiţilor, dacă astfel ne‑a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii. (1 Ioan 4: 7-11)

1. Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Celce L‑a născut, iubeşte şi pe cel născut din El. 2. Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui. 3. Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sînt grele; 4. pentrucă oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceeace cîştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră. 5. Cine este celce a biruit lumea, dacă nu celce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu? (1 Ioan 5: 1-5)

Acesti adevarati ucenici nu fac decat sa ne transmita o porunca obligatorie data de Mantuitor in persoana:

34. Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v‑am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. 35. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii. (Ioan 13: 34)

Este important sa retinem aceste pasaje, pentru ca in literatura polemica protestanta vom gasi afirmatii de genul:

In Evanghelia dupa Ioan se da o singura conditie pentru obtinerea vietii vesnice: credinta (de ex. Ioan 3: 16, 36; 5: 24; 20: 23).  Daca mantuirea nu ar fi numai prin credinta  atunci intregul mesaj al lui Ioan ar putea induce in eroare, pentru ca ar afirma ca nu exista decat o singura conditie pentru mantuire, cand defapt sunt doua: credinta si faptele. Intr-adevar, Ioan spune explicit ca singura „fapta” necesara pentru mantuire este credinta. Cand este intrebat „Ce să facem ca să săvîrşim lucrările lui Dumnezeu?” Isus a raspuns „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L‑a trimes El.“ (Ioan 6: 29). Pur si simplu nu exista nimic altceva ce putem face pentru mantuirea noastra.[3]

Incorect. Sa incepem cu o remarca privind versetele din Ioan de la inceputul acestui fragment. Ori de cate ori Ioan vorbeste de credinta in Evanghelia care ii poarta numele avem de-a face nu cu o simpla credinta, ci cu o credinta constanta: adica credinciosie pe termen lung. Acest lucru poate fi observat verificand gramatica textului originar grec. Ioan nu ne cere sa credem ci sa ramanem constanti in credinta. Tocmai ca si Habacuc, citat de Pavel. Ori credinciosia, spre deosebire de credinta, subsumeaza faptele. Se poate face o separatie intre credinta si fapte, dar nu si intre credinciosie si fapte. Poate exista o contrapozitie intre credinta si fapte, dar nu si intre credinciosie si fapte. De aceea Ioan vorbeste despre credinciosie, subantelegandu-se ca faptele isi au si ele rolul lor.

Ioan insusi ne artata cu o alta ocazie ca despre asta este vorba si nu despre o credinta care poate fi pusa in contrapozitie cu faptele:

21. Prea iubiţilor, dacă nu ne osîndeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu. 22. Şi orice vom cere, vom căpăta dela El, fiindcă păzim poruncile Lui, şi facem ce este plăcut înaintea Lui.  23. Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos, şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne‑a poruncit El. 24. Cine păzeşte poruncile Lui, rămîne în El, şi El în el. Şi cunoaştem că El rămîne în noi prin Duhul, pe care ni L‑a dat. (Ioan 3: 21-24)

Este incorect sa spui ca Ioan vorbeste numai despre credinta, fara fapte. Trebuie sa pazim si poruncile Sale, iar poruncile nu se reduc la credinta, asa cum ne spun Geisler si MacKenzie in cartea lor, de altfel, foarte buna.

Dar care este relatia dintre Legea mozaica si Legea lui Hristos? Pavel ne spune ca suntem scosi de sub autoritatea Torei, adica suntem indreptatiti fara faptele Torei. Si cu toate acestea vom fi judecati in baza faptelor.

(Nota. Este remarcabil faptul ca ori de cate ori se vorbeste de judecata in Noul Testament se vorbeste de judecata in baza faptelor: Matei 5: 22 Matei 7: 16-27; Matei 10: 22; Matei 16:27; Matei 18: 8,9; Matei 25: 14-30; Matei 25: 31-46; Luca 3: 9 (si Matei 3:10, Matei 7:19) Luca 14: 13, 14; Luca 21: 24-36; Ioan 5: 26-29; Romani 1:18; Romani 2: 5-13; 1 Corinteni 3:8,9; 2 Corniteni 5:10; 1 Tesaloniceni 3: 12-13; 1 Tesaloniceni 5: 23; 2 Tesaloniceni 1: 7-12; Evrei 6: 7,8; 1 Petru 1:17; 1 Petru 4: 13; 2 Petru 3: 10-14; Iuda 6-16; Iuda 20-21; Apocalipsa 2:5; Apocalipsa 2:23; Apocalipsa 20: 11-13; Apocalipsa 21: 8, Apocalipsa 22: 12)

Dumnezeu este creator si legislator pentru aceasta lume. El a randuit-o potrivit unor legi. Avem de-a face, prin urmare, cu o Lege divina care ordoneaza lucrurile. Relativ la mersul lumii vorbim despre o lege naturala, care aseaza orice lucru la locul sau. Legea naturala ne spune ce natura are un lucru si care este locul sau in ordinea universala. Pe langa aceste legi avem de-a face si cu doua legi pozitive: Legea mozaica (Tora) si Legea lui Hristos. Spre deosebire de primele doua, care tin de natura intrinseca a lucrurilor, deci nu pot fi abolite decat abolind lucrurile insele, legile pozitive pot fi date si pot fi revocate. De asemenea, in dimensiunea lor morala aceste legi reafirma adevaruri care tin de insasi natura lucrurilor, deci reprezinta o aplicatie practica a legii naturale, pentru o perioada data.

Asa se face ca noi indeplinim legi care se afla in Tora, desi Tora a fost abolita. Noi nu indeplinim aceste legi pentru ca sunt date in Tora, ci pentru ca insasi Tora le are din legea naturala. Un exemplu elocvent este cazul celor 10 Porunci. Ele, fiind parte a Torei au fost abolite impreuna cu Tora, dar fiind ca apartin legii naturale suntem obligati si noi sa le implinim.

Relativ la porunca privind Sabatul din Decalog Catehismul Roman (sau Catehismul Conciliului Tridentin, a nu se confunda cu Catehismul Bisericii Catolice) spune:

Celelalte porunci ale Decalogului sunt precepte ale legii naturale, obligatorii intotdeauna si de neschimbat. De aceea, dupa abrogarea Legii lui Moise, toate poruncile de pe Tablele Legii sunt implinite de crestini, nu pentru ca implinirea lor este poruncita de Moise, ci pentru ca se fla in conformitate cu natura, care cere sa fie ascultate. (traducerea am facut-o din engleza si nu dupa originalul latin)

(Acest catehism a fost publicat pentru folosinta parohilor, ca sa clarifice documentele Conciliului Tridentin – textul decretelor in lat., engl. si it.).

De aceea vedem o continuitate intre Legea Veche si cea noua:

Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi‑le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii. (Matei 7: 12)

34. Cînd au auzit Fariseii că Isus a astupat gura Saducheilor, s’au strîns la un loc. 35. Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să‑L ispitească, I‑a pus întrebarea următoare: 36. „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” 37. Isus i‑a răspuns:  „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.“ 38. „Aceasta este cea dintîi, şi cea mai mare poruncă. 39. Iar a doua, asemenea ei, este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.» 40. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii. (Matei 22: 34-40)

28. Unul din cărturari, care‑i auzise vorbind, fiindcă ştia că Isus răspunsese bine Saducheilor, a venit la El, şi L‑a întrebat: „Care este cea dintîi dintre toate poruncile?” 29. Isus i‑a răspuns: „Cea dintîi este aceasta: «Ascultă Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn;» 30. şi: «Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta»; iată porunca dintîi. 31. Iar a doua este următoarea: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.» Nu este altă poruncă mai mare decît acestea.“ 32. Cărturarul I‑a zis: „Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că Dumnezeu este unul singur, că nu este altul afară de El, 33. şi că a‑L iubi cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul, şi cu toată puterea, şi a iubi pe aproapele ca pe sine, este mai mult decît toate arderile de tot şi decît „toate jertfele.” 34. Isus a văzut că a răspuns cu pricepere, şi i‑a zis: „Tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu.“ Şi nimeni nu îndrăznea să‑I mai pună întrebări. (Marcu 12: 28-34)

25. Un învăţător al Legii s’a sculat să ispitească pe Isus şi I‑a zis: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa vecinică?” 26. Isus i‑a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?“ 27. El a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” 28. „Bine ai răspuns“, i‑a zis Isus; „fă aşa, şi vei avea viaţa vecinică.“ (Luca 10: 25-28)

Atunci cand este intrebat cum se ajunge la viata vesnica Isus ii trimite pe cei care intreaba sa implineasca Legea. Avand in vedere ca Legea Noua nu fusese inca promulgata, iar cea Veche inca nu era abrogata Isus le cere ceea ce era firesc sa le cere: sa implineasca Legea valabila in momentul in care intrebarea este pusa. Diferenta dintre cele doua Legaminte nu este aceea ca unul e un legamant al legii, iar celalat al harului. In ce priveste legea, ambele sunt pe aceeasi lungime de unda: pentru mantuire suntem chemati sa implinim poruncile, deci mantuirea nu este numai prin credinta, in asa fel incat sa elimine faptele (de exemplu, facandu-le o consecinta a mantuirii si nu o conditie a sa, cum sunt defapt).

Problema fariseilor nu era aceea ca aveau fapte dar nu aveau credinta, ci aceea ca nu aveau nici credinta si nici fapte, asa cum cerea Legea. Ei, defapt, nu implineau Legea. Concetrandu-se pe respectarea sabatului, posturi, si alte detalii importante, dar secundare, ei incercau prin scrupulozitatea lor sa il indatoreze pe Dumnezeu. Ei credeau ca daca implinesc cu strictete Legea, in detaliile sale, atunci ei implinesc partea lor din intelegere si Dumnezeu este obligat, in baza Legamantului prin care a fost promulgata Legea, sa ii rasplateasca. In felul acesta ei incalcau cea mai importanta dintre legi: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Deuteronom 6: 5 si Levitic 19: 18, citate, de exemplu in Matei 22: 37-39; Marcu 12: 30, 31 sau Luca 10: 27), facandu-se vinovati de incalcarea Legii intregi. Pe scurt, problema fariseilor nu era aceea ca aveau fapte, dar nu aveau credinta, ci ca incalcau Legea pentru ca nu aveau credinta, asa cum avea, de exemplu, Habacuc.

In acest context trebuie sa intepretam si cazul tanarului bogat

16. Atunci s’a apropiat de Isus un om, şi I‑a zis: „Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţa vecinică?” 17. El i‑a răspuns: „Dece mă întrebi: «Ce bine?» Binele este Unul  singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.“ 18. „Cari?” I‑a zis el. Şi Isus i‑a răspuns: „Să nu ucizi: să nu preacurveşti; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă;  19. să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”; şi: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.“ 20. Tînărul I‑a zis: „Toate aceste  porunci  le‑am  păzit  cu grijă din tinereţa mea; ce‑mi mai lipseşte?” 21. „Dacă vrei să fii desăvîrşit“, i‑a zis Isus, „du‑te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează‑Mă.“ 22. Cînd a auzit tînărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat; pentrucă avea multe avuţii. 23. Isus a zis ucenicilor Săi: „Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor. 24. Vă mai spun iarăş că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decît să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.“ 25. Ucenicii, cînd au auzit lucrul acesta, au rămas uimiţi de tot, şi au zis: „Cine poate, atunci să fie mîntuit?” 26. Isus S’a uitat ţintă la ei, şi le‑a zis: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sînt cu putinţă.“ (Matei 19: 16-26)

Acest caz este un ghimpe in coasta doctrinei sola fide, pentru ca Isus, intrebat direct, ce e de facut pentru a avea viata vesnica, cere implinirea poruncilor, adica fapte, si nu credinta. Ori doctrina sola fide promoveaza o conceptie despre credinta si fapte care face imposibila coexistenta lor in cazul mantuirii. Fie una fie alta. Ce e de facut, atunci? John MacArthur face ceea ce o buna parte dintre protestanti fac, cand intepreteaza astfel de pasaje: le declara ipotetice sau pedagogice: Isus spune, defapt, ca daca ai implinii poruncile atunci te-ai mantui prin ele, dar pentru ca este imposibil nu ramane decat sa iti recunosti statutul de pacatos si sa ai credinta. Numai credinta:

Dar, in invatatura pe care a dat-o Isus a fost preocupat de la inceput sa defineasca intreaga Lege, astfel incat nimeni, nici cei care aderau cu strictete la cerintele exterioare ale Legii sa nu priveasca poruncile Legii si sa se simta totusi indreptatiti (comp. Matei 5: 20-48; Romani 3: 20)[4]

Pasajul din Matei citat de MacArthur se refera la predica de pe munte. Versetul 20, este acela in care Isus spune: “dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” Aceasta sa fie miza afirmatiei lui Isus? Sa ii faca pe oameni sa inteleaga ca sunt pacatosi si ca nu au cum sa atinga siguri standardul divin?

Cu siguranta oamenii sunt pacatosi si nu au cum sa atinga singuri standardul divin. Cel care ar incerca, prin proprile eforturi, sa se mantuiasca implinind Legea ar fi ca baronul Munchausen, care se lauda ca a reusit sa se scoat din mlastina, cu cal cu tot, tragandu-se singur de par. Nu intamplator baronul este epitomul mincinosului in cultura noastra.

Dar miza predicii de pe munte nu este de a prezenta Legea in asa fel incat toata lumea sa priceapa ca este imposibila de implinit, ci aceea de a arata cum trebuie implinita Legea in spiritul sau si nu doar in litera sa. Legamantul prin care a fost promulgata aceasta Lege este un Legamant al dragostei intre Dumnezeu, sotul si parintele si Israel, sotia si copilul. Regulile si legile care guverneaza un legamant au si un rol pedagogic, de a arata cum trebuie iubit celalalt. Astfel, Legea trebuie implinita din dragoste pentru Dumnezeu si nu cu scopul de a-L indatora legal sa binecuvanteze pe cel care implineste scrupulos fiecare precept al ei.

Daca implinesti Legea din dragoste pentru Dumnezeu, stiind ca Legea iti arata cum este El, care a dat-o, si tu, care esti chemat sa o implinesti, vei vedea ca implinind Legea il vei cunoaste din ce in ce mai mult pe Dumnezeu si pe tine insuti. Iar aprofundarea cunoasterii merge mana in mana cu aprofundarea dragostei. Aceasta e miza Legii, iar Isus asta vrea sa ne reaminteasca prin afirmatiile sale de genul: “Aţi auzit că s’a zis celor din vechime (…) Dar Eu vă spun”. Suntem chemati sa trecem de implinirea mecanica si exerioara a Legii, pentru a o descoperii ca mijloc de apropiere de Dumnezeu si de aproapele, asa cum ea trebuie sa fie. Fariseii, care nu porneau de la dragostea de Dumnezeu si de aproapele se faceau din start vinovati de incalcarea Legii, si inca in cea mai importanta parte a sa. Nici nu e de mirare ca Isus ne spune: “dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.”

Nici unde nu ni se spune in aceste pasaje ca Legea trebuie implinita fara nici o abatere. Acest lucru este imposibil. Dar intr-o relatie de dragoste nu se cere perfectiune din partea celor doi. Ceea ce se cere este acea relatie personala prin care se pot depasii momentele de cadere. La fel, noi putem sa cadem in umblarea noastra inaintea Lui, dar atat timp cat ne pastram credinta si dragostea ne vom putea adresa Lui sa ne ridice. O astfel de umblare constanta, presarata de caderi ocazionale, ne va duce din ce in ce mai aproape de El, pana cand se va fi imlinit porunca lui Isus “Voi fiţi dar desăvîrşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrşit.” (Matei 5: 48)

Acelasi lucru il spune Isus si tanarului bogat. El a implinit Legea in litera sa, probabil, dar pentru mantuire este nevoie de dragoste de Dumnezeu, care vine prin aprofundarea Legii. Tanarul bogat trebuie sa treca de litera Legii si sa o implineasca in spiritul ei, ceea ce in cazul sau insemna renuntarea la bogatiile extrerioare de dragul aproapelui si al lui Dumnezeu. Asta l-ar aduce mai aproape de Dumnezeu si de aproape, dar e prea mult pentru el.

Cat despre celalalt exemplu, Pavel nu spune ceea ce MacArthur crede ca el ar spune.

Nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului. (Romani 3: 20)

MacArthur presupune ca Pavel “nimeni” se refera la fiecare individ in parte, iar argumentul lui Pavel este ca din cauza pacatoseniei fiecaruia dintre noi nu putem implini Legea, deci Isus trebuie sa o implineasca in locul nostru, ca apoi dreptitudinea sa ne poata fi atribuita si, astfel sa fim socotiti drepti in fata Legii. Aceasta este intepretarea traditionala protestanta, ce poate fi gasita in nenumarate comentarii protestante asupra Epistolei catre Romani, dar este vorba de o datina care desfiinteaza Scriptura (Marcu 7: 13).

In context Pavel nu spune nimic de genul acesta. Sa ne amintim de cele trei reguli de auri ale exegezei: context, context si context. Pavel tocmai a demonstrat ca nici cei din neamuri si nici iudeii nu pot scapa de condamnare. Neamurile sunt condamnate fara lege, pentru ca nu au Legea, iar iudeii vor fi condamnati in baza Legii lui Moise (Rom. 3: 12). In acest sens “nimeni” nu va fi indreptatit in baza faptelor Legii mozaice, adica iudeii nu sunt scutiti de condamnare numai pentru ca au Tora. Acel “nimeni” este adresat, in context, iudeilor care erau increzatori ca in baza relatiei speciale cu Dumnezeu, mediata de Lege, vor scapa. Pavel le aminteste lor ca Legea le descrie tocmai ceea ce ar trebui sa faca si nu fac, deci posesia Legii nu numai ca nu ii va mantui de la judecata, dar tocmai ea va marturisii impotrivi lor, pentru ca au incalcat-o. Din moment ce se afla inca in exil (revenirea din exil infaptuindu-se la venirea Mesiei care va reconstrui si va rededica Templul. Din moment ce acest lucru nu s-a intamplat pedeapsa lor inca nu s-a incheiat, deci nu pot sustine ca, la nivel national, nu sunt un popor pacatos ce are nevoie de mantuire).

Stim ca “nimeni” este iudeilor, in sensul ca si ei sunt sub judecata ca si neamurile, pentru ca in versetul imediat precedent citim: “Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sînt supt Lege (adica iudeilor), pentruca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.”

Deci nu suntem “scutiti” de la implinirea Legii, in cazul nostru Legea lui Hristos, pentru mantuirea noastra. Fara fapte nu exista mantuire.


[1] “Now He further astounds His listeners with a parable that seems to place a detestable tax-gatherer in a better position spiritually than a praying Pharisee.

Jesus’ point is clear. He was teaching that justification is by faith alone. All the theology of justification is there. But without delving into abstract theology, Jesus clearly painted the picture for us with a parable.”

Articolul este, defapt, capitolul al treilea dintr-un volum colectiv dedicat temei indreptatirii numai prin credinta, intitulat: Don Kistler, Justification by Faith Alone, Soli Deo Gloria Publications: Morgan, PA, 1995. O buna parte din articolele ce compun acest volum sunt disponibile online. Iata-le:

3. Long Before Luther, Jesus and the Doctrine of Justification – John MacArthur

5. JFA The Relation of Faith to Justification – Joel R. Beeke

6. JFA The Nature of Justifying Faith – John H. Gerstner

7. JFA The Sufficiency of Faith for Justification – John H. Armstrong

[2] MacArthur, John, Evanghelia dupa Isus, Societatea Misionara Romana, 1992, p. 39

[3] “In the Gospel of John only one condition is laid down for obtaining eternal life: belief (e.g., John 3:16 , 36 ; 5:24 ; 20:31). If salvation were not by faith alone then John’s whole message would be misleading, since it states that there is only one condition for salvation when actually there are two: faith plus works. Indeed, John states explicitly that the only “work” necessary for salvation is to believe. When asked, “What can we do to accomplish the works of God?” Jesus replied, “This is the work of God, that you believe in the one he sent” (John 6:29 , emphasis added). There simply is nothing else we may do in exchange for our salvation.” Geisler, J. MacKenzie, R, Roman Catholics and Evangelicals, Agreements and Differences, Baker Books, 1995 (in Capitolul 12 intitulat Justification)

[4] MacArthur, John, Evanghelia dupa Isus, pp. 107-108

Anunțuri
Published in: on Iulie 18, 2010 at 9:45 pm  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://mihaisarbu.wordpress.com/2010/07/18/sola-fide-iv-o-evaluare-biblica/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: