Dilema lui Eutyphron (Dumnezeu si temeiul moralitatii)


  Socrate

Un argument pe care il aud adesea in dezbateri antiteiste este asa zisa dilema a lui Eutyphron. Iata ce citim pe atei.ro pe aceasta tema, sub semnatura lui Horia Plugaru (sublinearea din text imi apartine):

Dilema lui Eutifron — care poate fi formulata astfel: sunt faptele morale morale pentru ca sunt dictate de Dumnezeu sau sunt faptele morale dictate de Dumnezeu pentru ca sunt morale? În primul caz, moralitatea este arbitrara: orice dicteaza Dumnezeu este moral. Daca Dumnezeu ar dicta ca tortura gratuita, de exemplu, ar fi morala, atunci ar rezulta absurd ca tortura gratuita este morala. Asa ceva este însa inadmisibil etic. În plus, chiar daca ar fi admisibil, tot nu am avea nevoie de Dumnezeu, din moment ce si oamenii ar putea decreta legi morale arbitrare (fara ajutorul nici unei divinitati).

În al doilea caz, Dumnezeu însusi recunoaste un standard de moralitate independent de el si la care el însusi subscrie. Dar din moment ce respectivul standard este independent de Dumnezeu, rezulta ca moralitatea nu mai depinde de divinitate, asa cum crede Craig.

Singura cale de iesire pentru un teist care sustine dependenta moralitatii de Dumnezeu este sa afirme, asa cum o face Paul Copan, de pilda, ca natura lui Dumnezeu este esentialmente morala. Astfel, moralitatea ar depinde de Dumnezeu pentru ca standardul ei nu mai e separat de Dumnezeu si în acelasi timp nu e nici arbitrara deoarece Dumnezeu este esentialmente moral — prin definitie. Aceasta cale de iesire însa nu este convingatoare, deoarece dilema lui Eutifron poate fi reformulata în termenii naturii lui Dumnezeu: este natura lui Dumnezeu morala pentru ca este natura lui Dumnezeu sau este natura lui Dumnezeu morala pentru ca este morala? În primul caz, oricare ar fi natura lui — chiar si egoista, violenta sau mincinoasa, de exemplu — ea ar fi morala, ceea ce este absurd si arbitrar. În al doilea caz, se subîntelege ca exista un standard independent al moralitatii pe care îl folosim si noi când judecam ca natura lui Dumnezeu e morala.

Conclud ca argumentul moral prin care Craig încearca sa demonstreze ca prima cauza la care se refera AK este personala nu este convingator.

Acest fragment face parte dintr-o respingere a argumentului Kalam pentru existenta lui Dumnezeu si nu are decat o importanta marginala in cursul argumentatiei, dar pentru ca dilema aceasta pare sa aiba o solida (dar nemeritata) cariera in randul ateistilor profit de faptul ca avem o formulare a sa pe net in limba noastra dulce romaneasca. Nu voi face referinta la argumentul Kalam, pentru ca, dupa parerea mea, acesta nu demonstreaza ceea ce partizanii sai teisti cred ca ar demonstra. Sa ramanem, deci, la oile noastre.

Presupun ca autorul acestui text prin „dilema lui Eutifron” se refera la vreun pasaj din dialogul platonic tradus in limba romana sub titul Eutyphron. Cel putin in discutii in limba engleza se face trimitere la aceasta opera. Ar fi de mare ajutor vreun citat in acest sens, dar am observat ca cei care invoca acest argument evita cu grija sa faca vreo referinta la textul platonic propriu zis. Nici autorul de fata nu face exceptie, si nici nu e de mirare. Nimic din textul dialogului nu poate fi folosit pentru a sustine ceea ce am citat mai sus. Adica, Platon nu spune nimic de genul „sunt faptele morale morale pentru ca sunt dictate de Dumnezeu sau sunt faptele morale dictate de Dumnezeu pentru ca sunt morale?” Singurul pasaj cat de cat asemanator cu ceea ce H. P. ne spune ca ar trebui sa gasim in dialogul in cauza este urmatorul:

„Gandeste-te, deci la urmatorul lucru: oare ceea ce este pios este iubit de zei pentru ca este pios, sau este pios pentru ca este iubit de zei?” (Eutyphron, 10a, trad. Francisca Balaceanu si Petru Cretia, in Platon, Opere, vol. II, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976)

„Gândeşte-te numai la lucrul următor: ceea ce este legiuit, este oare şi iubit de zei fiindcă-i legiuit, sau invers: fiindcă-i iubit este şi legiuit?” (Eutifron, 10a, trad. Cezar Papacostea, Editura Iri, Bucuresti, 1995)

As fi curios dupa ce traducere a lucrat dl. Plugaru, pentru ca citind textul sau, citat mai sus, am impresia ca domnia sa face referire la Eutifron (pentru a pastra transliterarea sa, preluata, probabil, dupa traducerea lui Cezar Papacostea) mai degraba dupa ureche, si nu a avut curiozitatea sa citeasca cele cateva pagini pe care se intinde textul dilogului platonic. Daca, in schimb, chiar a citit dialogul respectiv, atunci avem cu adevarat o problema. Asa ca prefer sa ii acord the benefit of doubt si sa pornesc de la presupozitia ca vorbeste in necunostinta de cauza.

Dar chiar si asa ramane, desigur, problema meritului dilemei in sine, asa cum este formulata. Chiar daca nu are legatura cu textul platonic s-ar putea sa fie, totusi, un argument valid impotriva ideii ca Dumnezeu este temeiul moralitatii in sensul in care crestinii spun ca El ar fi. Dupa cum vom vedea in continuare o analiza (mai) atenta a textului platonic si a diferentei dintre acesta si formularea dl.-ui Plugaru ne da rezolvarea problemei.

Tema dilogului Eutyphron este pietatea, iar Socrate la asta se refera in intrebarea sa. Socrate si Eutyphron se intalnesc din intamplare, intr-un moment in care primul este inculpat pentru impietate, iar al doilea vrea sa-si dea in judecata propriul tata pentru un omor, din respect pentru zei, adica din pietate. Socrate profita de ocazie si deschide o discutie pentru a lamurii natura pietatii. Asa cum se intampla de obicei in dialogurile de tinerete ale lui Platon nu se ajunge la solutionarea unei intrebari ci la punerea unei probleme ce, la sfarsitul textului, ramane in coada de peste. Eutyphron este ferm convins ca stie ce inseamna pietatea, iar Socrate ii demonstreaza ca nu este asa. Interlocutorul filosofului atenian considera ca a fi pios inseamna a implini vointa zeilor, dar Socrate ii atrage atentia ca diferiti zei au vointe diferite. In acest context (acum simplific, argumentul dialogului este ceva mai complex) el il intreaba „oare ceea ce este pios este iubit de zei pentru ca este pios, sau este pios pentru ca este iubit de zei?” Adica exista o natura a Piosului in sine independenta de vointa zeilor, pe care zeii insisi o recunosc, sau insasi vrerea lor defineste ceea ce este pios sau nu.

Din moment ce zeii sunt mai multi si nu au aceeasi vointa a doua varianta cade. Din contextul mai larg al filosofiei platonice stim ca solutia la aceasta dilema (nementionata in acest dialog) este ca ceea ce da unui act caracterul pios este conformarea cu Ideea/Forma (in sens platonic) Piosului in sine. Teoria Ideilor va fi enuntata de Platon tocmai pentru a da o solutie unor dileme de acest gen. Pe scurt, solutia platonica (neformulata in acest dialog explicit, dar sugerata prin ceea ce se respinge si ceea ce se retine) este ca exista Piosul in sine, independent de vointa zeilor.

Solutia platonica nu vine fara probleme. Daca Binele este o natura abstracta, in felul in care Ideile in general sunt naturi abstracte, atunci nu este foarte clar in ce fel se pot afla aceste in relatii de cauzalitate fata de realitatea empirica. Defapt, hai sa nu ne exprimam diplomatic, ci sa vorbim clar: o natura abstracta nu se poate afla in relatii cauzale cu lumea empirica, ceea ce l-a facut pe Aristotel, un gagiu realist de felul sau, sa abandoneze complet teoria ideilor. Solutia definitiva a fost data de teologia crestina, care spune ca exista Binele in sine, ca natura separata de universul creat, si ca acest Bine este o Persoana. caracterul personal al lui Dumnezeu poate asigura intrarea Binelui in relatii de cauzalitate cu realitate empirica, prin intermediul vointei divine.

Platon poate formula o astfel de solutie chestiunii precum natura si originea pioseniei, a bunatatii, a frumusetii si altora de acest gen, pentru ca are de-a face cu o religie politeista care ii permite asa ceva. Pentru religia greaca zeii sunt niste fiinte ce fac parte din ordinea cosmica, iar Cosmosul cu ordinea sa ii precede si le determina locul in randuiala lucrurilor. Precedenta o are Cosmosul si ordinea sa asupra zeilor si nu invers. In termeni mitologici, si zeii Olimpului se afla sub soarta pe care o tes Moirele. Cu alte cuvinte, cand Platon vorbeste de zei si cand noi vorbim de Dumnezeu, in sens crestin, nu vorbim despre acelas lucru. Dl. Plugaru si altii ca el s-au lasat pacaliti de faptul ca folosim acelasi termen cand vorbin de zei, in sens grec politeist, si de Dumnezeul crestin, adica se foloseste in sens univoc un termen care e echivoc in cazul nostru.

In conceptia crestina Dumnezeu nu este o fiinta, ci Fiinta in sens propriu. Noi existam, deci suntem fiinte particulare (asta fiind valabil si pentru zeii din conceptia greaca), pe cand El nu exista ci este, adica este Fiinta prin excelenta. A exista, dupa cum sugereaza originea etimologica a termenului, este o forma particulara de fiintare, si anume, este o fiintare specifica fiintelor care au un temei extern lor pentru propria existenta. Toate fiintele care fac parte din ordinea cosmica, indiferent ca este vorba de oameni, zei (in conceptia greaca) sau capuse sunte fiinte care exista. In schimb Dumnezeu este Fiinta in sine, dincolo de relatiile specifice fiintelor particulare care exista in Cosmos si care sunt supuse ordinii sale. Adica, Dumnezeu este dincolo de Cosmos si in afara acestuia, aflandu-se la originea sa. Insasi ordinea cosmica provine de la Fiinta care este dincolo de fiintele particulare.

Cu alte cuvinte, Dl. Plugaru foloseste in sens univoc „zeu”, ca si cand ar putea exista o continuitate logica intre ceea ce spune Socrate si ceea ce spune domnia sa. Dar este clar ca schimbandu-se un termen esential al ecuatiei aceasta isi pierde sensul. Mai pe romaneste, dl. Plugaru incearca sa ne insele la cantar si sa ne vanda un sofism in toata regula. Impresia mea este ca nici domnia sa nu isi da seama de acest lucru.

Sa vedem in ce fel se schimba datele problemei daca inlocuim zeii cu Dumnezeu in dilema de fata. Dumnezeu, fiind Fiinta dincolo de fiinte, este, prin definitie, simplu in natura Sa, adica, in El vointa si natura coincid, asa cum acestea nu coincid intr-un zeu olimpian. De aici rezulta ca exista Binele, ca natura in sine, iar acesta coincide cu Dumnezeu, natura Binelui fiind natura lui Dumnezeu. Dar in Dumnezeu natura coincide cu vointa divina, ceea ce inseamna ca dilema, in cazul Sau isi pierde sensul, desi este perfect valabila in cazul zeilor care au o natura si cate o vointa, iar acestea doua nu coincid.

Ce facem, deci, cu remarca dl.-ui Plugaru, cum ca „Aceasta cale de iesire însa nu este convingatoare, deoarece dilema lui Eutifron poate fi reformulata în termenii naturii lui Dumnezeu: este natura lui Dumnezeu morala pentru ca este natura lui Dumnezeu sau este natura lui Dumnezeu morala pentru ca este morala? În primul caz, oricare ar fi natura lui — chiar si egoista, violenta sau mincinoasa, de exemplu — ea ar fi morala, ceea ce este absurd si arbitrar. În al doilea caz, se subîntelege ca exista un standard independent al moralitatii pe care îl folosim si noi când judecam ca natura lui Dumnezeu e morala.”

Daca am vorbi de zei in sensul grec, atunci remarca aceasta ar avea sens. Dar nu este cazul pentru Dumnezeu, in care natura si vointa coincid in simplitatea Fiintei in sine. Putina ontologie elementara ne-ar salva de astfel de confuzii. Nu se pune, desigur, problema unei naturi a moralitatii independenta de natura lui Dumnezeu, pentru ca atunci El ar fi o fiinta particulara si nu Fiinta in sine. Nu se poate pune nici problema caracterului arbitrar si absurd al moralitatii, daca definim ceea ce este moral ca fiind ceea ce este conform cu vointa/natura divina, decat daca ne referim la divin in sensul in care acest termen este aplicabil zeilor greci. Vointa unei fiinte poate fi arbitrara sau capricioasa, dar nu si vointa Fiintei in sine.

Putina cultura filosofica si niste elemente de ontologie elementara ar prevenii proliferarea unor astfel de sofisme.

Anunțuri
Published in: on August 7, 2010 at 6:53 am  Comments (1)  

The URI to TrackBack this entry is: https://mihaisarbu.wordpress.com/2010/08/07/dilema-lui-eutyphron-dumnezeu-si-temeiul-moralitatii/trackback/

RSS feed for comments on this post.

One CommentLasă un comentariu

  1. „Dumnezeu, fiind Fiinta dincolo de fiinte, este, prin definitie, simplu in natura Sa, adica, in El vointa si natura coincid, asa cum acestea nu coincid intr-un zeu olimpian. De aici rezulta ca exista Binele, ca natura in sine, iar acesta coincide cu Dumnezeu, natura Binelui fiind natura lui Dumnezeu. Dar in Dumnezeu natura coincide cu vointa divina,”

    Asta rezulta ca Dumnezeu nu poate/nu are capabilitatea/este in imposibilitatea de a dicta ceva contrar binelui, ceva imoral. Astfel Dumnezeu nu mai este omnipotent.

    Ca tot vorbim despre omnipotenta, imi amintesc ca scriseseti ceva despre natura abstracta a binelui: „Daca Binele este o natura abstracta, in felul in care Ideile in general sunt naturi abstracte, atunci nu este foarte clar in ce fel se pot afla aceste in relatii de cauzalitate fata de realitatea empirica. Defapt, hai sa nu ne exprimam diplomatic, ci sa vorbim clar: o natura abstracta nu se poate afla in relatii cauzale cu lumea empirica,” . (de fapt)

    In Exodul: 3:14 , Dumnezeu spune: „Eu sunt cel ce sunt” . Este de la sine inteles ca prin propria-i declaratie se proclama a fi insusi o existenta/notiune abstracta. Dumnezeu este abstract. Omnipotenta, omniprezenta, omniscienta sunt notiuni abstracte, caracteristici care il fac pe Dumnezeu abstract prin excelenta. Dumnezeu nu se poate afla in relatii cauzale cu lumea empirica, cu perceptia noastra fata de univers, cu propria-i creatie? Dumnezeu nu poate impacta oamenii? Dumnezeu nu este cauza pentru care totul exista? Mi se pare ca va cam contraziceti?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: