Scott si Kimberly Hahn, Drumul nostru spre Biserica Romei (recenzie)


Scott si Kimberly Hahn, Drumul nostru spre Biserica Romei, Galaxia Gutemberg, Targu-Lapus, 2010. (Traducere Petru Adrian Cioca)

Anul trecut am avut surpriza foarte placuta sa vad ca a aparut in limba romana Rome, Sweet Home, povestea convertirii la catolicism a sotilor Hahn, Scott si Kimberly. Avand in vedere ca pe acest blog incerc sa ma ocup pe larg de disputele doctrinare pe care le avem cu fratii evanghelici, imi este de un enorm ajutor sa pot trimite cititorul roman la o carte de pe piata autohtona. Nu am citit cartea in engleza, inca, pentru ca, dintr-un motiv sa altul am fost interesat de alte titluri de acelasi gen: Surprised by Truth (preferata mea), editat de neobositul Pat Madrid, Crossing the Tiber, de Stephen Ray, Born Fundamentalist, Born Again Catholic, de David Currie si Return to Rome de Francis Beckwith. Imi propusesem ca la un mometndat sa citesc si cartea lui Hahn, asa ca initiativa celor de la Galaxia Gutemberg a venit pentru mine la fix.

 Scott Hahn

Cine e Scott Hahn? E un fel de legenda vie a catolicismului american contemporan. Eu insumi nu sunt atat de entuziasmat in ce il priveste (dovada ca am amant sa ii citesc aceasta carte, desi am citit altele: The Lamb’s Supper si Hail Holy Queen). Asta in ciuda faptului ca a avut o influenta covarsitoare aspra devenirii mele teologice. Este initiatorul unui curent de gandire numit Covenant Theology (Teologia Legamintelor, sau Legamantului) in cercurile catolice. La origine Covenant Theology este ceva specific refromatilor calvinisiti, iar la ora actuala este una din cele doua curente teologice din sanul lumii evanghelice americane, alaturi de dispensationalism (acesta din urma este, de departe cel mai popular). Fiind un calvinist convertit la catolicism a adus cu sine o teologie biblica ce ia legamintele incheiate de Dumnezeu cu oamenii ca structura de baza pentru istoria mantuirii si pentru intepretarea Scripturii[1]. In asta consta Teologia Legamintelor si la asta subscriu si eu.

Dar daca microbul l-am luat de la Hahn, „invatatorul” meu este un altul, si anume, Meredith Kline, un fost profesor al sau, specialist in Vechiul Testament. Fara nici o exagerare, nu cred ca am citit vreun teolog care sa fi avut influenta covarsitoare asupra mea pe care a avut-o, si o are, Kline, asa anticatolic cum a fost (sa-l odihneasca Dumnezeu aproape de fata sa). Asa ca unul din motivele ascunse pentru care am citit pe nerasuflate toata cartea a fost ca sa aflu ceva despre relatia lor. Insa numele lui Meredith Kline nu apare nici unde intre copertile acestui volum.

In schimb am aflat detalii mai multe despre relatia lui Scott cu Gerry Matatics, unul din esecurile cele mai triste ale valului de convertiri la catolicism din randul evanghelicilor americani din ultimele doua decenii ale secolului trecut. Intre timp, Gerry a luat calea traditionalismului catolic (care respinge Conciliul Vatican II) si a ajuns in cel din urma sedevacantist. Ce inseamna sedevacantist? Daca nu stiti nu ati pierdut nimic. Din pacate eu stiu mult mai bine decat ar trebui si nu sunt mandru de asta. Am fost trist sa il vad pe Gerry, o persoana si o personalitate deosebita, prins in mlastina din care eu tocmai ieseam.

 Kimberly Hahn

Cu timpul Scott Hahn a devenit unul din cele mai cunoscute figuri ale catolicismului conservator american, fiind un orator remarcabil si un popularizator de exceptie. Cartile lui sunt simple si pe intelesul omului de rand, ceea ce a facut mult bine pentru cultura teologica a multor catolici americani obisnuiti. Multe din cartile sale sunt best seller-uri, ceea ce inseamna ca a reusit sa trezeasca interes pentru subiecte teologice.

Avand in vedere ca opera sa nu este disponibila pe piata romaneasca nu voi discuta acele puncte ale teologiei sale cu care nu sunt de acord (preterismul si admiratia pentru „Noua Perspectiva asupra lui Pavel” concretizata intr-o intepretare incorecta, dupa umila mea parere, a expresiei pauline „faptele legii”[2]). Defapt, nu voi discuta deloc teologia sa, pentru ca el insusi nu da foarte multe detalii in acest volum. In SUA a facut scoala si de aceea acolo ar fi important sa fie dezbatute, dar pana cand in Romania va ramane un ilustru necunoscut o sa imi las si eu pana in calimara.

Cartea este interesant structurata, cu cate doua texte in fiecare capitol.  Astfel avem doua perspective distincte (si de multe ori diferite) asupra acelorasi evenimente, din partea celor doi. Ideea mi s-a parut excelenta, iar rezultatul e pe masura. Daca am inteles bine Kimberly este cea care a compilat textele (care la origine erau pentru niste prezentari orale) ce au ajuns sa compuna volumul, deci presupun ca a fost ideea ei.

Din carte nu rezulta, dar ar fi util pentru cititorul roman sa stie ca povestea sa de convertire nu este unica pentru spatiul american (prin american ma refer la SUA). Incepand cu sfarsitul anilor 80 asistam la o infuzie continua de evanghelici cu o pregatire teologica solida in Biserica Catolica. Este vorba atat de evanghelici din nastere (ca sa zic asa, adica provenind din familii evanghelice), cat si de catolici convertiti la vreo denominatiune neo-protestanta in adolescenta, si reveniti in floarea varstei. Influenta lor in SUA este una hotaratoare si profund benefica. Aduc cu ei dedicatia si seriozitatea specifica neo-protestantilor, dedicatie care, vai, nu ii caracterizeaza pe catolici in aceeasi masura.

As vrea sa ma opresc asupra acestui punct putin. Pentru multi evanghelici este suprinzator sa vada ca de putin seriosi sunt catolicii fata de propria religie. Acesta este unul din principalele motive pentru care nu iau in serios catolicismul. Aceasta carte este plina de observatii in acest sens, ceea ce ma face sa o propun calduros spre lectura catolicilor din Romania. Iata cum aparem noi pentru cineva venit din afara:

Aveam impresia ca erau atat de parasiti si de confuzi. In special m-a socat lipsa lor de cunostinte – nu numai in ce privea Biblia, dar si in ceea ce privea invatatura bisericii proprii. Nu stiu din ce cauza parea ca nu stiu nici macar bazele catehismului. (p. 30)

M-am intrebat, adeseori, de ce atat de multi catolici nu se implica mai profund in tainele credintei lor. (p. 157)

Nu eram sigura daca catolicii chiar credeau ceea ce eu studiam ca fiind credinta lor. Cand mergeam la Liturghie, observam cum lumea intra inauntru si nici nu isi dadeau haina jos. Parea ca trebuie sa plece imediat ce au primit ostia (Nu m-as duce niciodata la cineva la masa si sa pastrez haina pe mine!) Pentru un protestant evanghelic, care era obisnuit ca dupa slujba sa se stea impreuna la modul foarte sociabil si sa aiba loc discutii prietenoase, era un soc ca majoritatea oamenilor nu ramaneau dupa Liturghie si nici macar nu se salutau.

Observasem cum unii oameni primeau Sfanta Impartasanie si ieseau imediat afara – presupun ca voiau sa iasa primii din parcare. Poate cineva sa isi inchipuie sa fie invitat la masa si nici macar sa nu-i multumeasca gazdei care pregatise totul?! Acesti oameni pretindeau ca il primesc in sufletul lor pe Domnul intregii lumi, pe Dumnezeu devenit om, care isi daduse viata pentru mantuirea lor! Si eu nu aveau timp sa ii multumeasca pentru acest dar extraordinar! Scott numea acest fenomen „atitudinea lui Iuda”: ia si pleaca. (p. 176)

Sa fim cinstiti: multi dintre acesti ne-catolici ne fac sa ne rusinam. Cu Biblia in mana si cu marea lor ravna fac din putinul lo mult mai mult decat multi catolici, care au in Biserica plinatatea credintei, insa au „adormit”. (p. 219)

Mda. Nu stiu altii cum sunt, dar eu simt asa o caldura discreta in obraz citind aceste pasaje.

La nivel de argumente teologice in favoarea catolicismului aceasta carte nu este cea mai buna de pe piata americana, dar nu acesta este scopul ei. Sotii Hahn au asternut in scris o serie de experiente foarte personale. In loc sa vedem argumente imbatabile pentru minte, avem de-a face cu o poveste despre harul lui Dumnezeu in actiune. Ceea ce este mult mai puternic. Din acest punct de vedere, sfatul meu pentru oricine este sa citeasca mai degraba aceasta carte decat blogul meu, daca este sa se faca o alegere. As prefera, totusi, daca ar fi citite ambele, desigur.

Evanghelicii vor vedea aici ce il poate face pe cineva sa ia calea Romei, iar catolicii vor putea cunoaste mai bine cum gandeste si cum simte un evanghelic. Prea adesea „pocaitii” sunt priviti de sus ca „sectanti”. Asa cum exista o crasa ignoranta fata de catolicism in randul evanghelicilor (ceea ce nu-i opreste sa critice ceea ce nu cunosc), avem de-a face si cu o crasa ignoranta fata de „pocaiti” in randul catolicilor. Si e pacat. Mare pacat. Sper ca aceasta carte sa ii ajute putin pe catolici, macar, sa ii priveasca cu alti ochi pe „sectanti”[3].

Aici as face o observatie relativ la conversiunile evanghelicilor la BC. Mi se pare foarte remarcabil tonul acestor fosti evanghelici fata de fosta lor religie, in comparatie cu retorica unor catolici convertiti la denominatiuni neo-protestante (Vezi, de exemplu, Departe de Roma, Aproape de Dumnezeu). Acestia raman recunoscatori experientei lor evanghelice. Pentru ei mediul evanghelic este cel in care L-au cunoscut pe Isus, iar dorinta de a-I indeplinii poruncile i-a facut sa ajunga in Biserca intemeiata de El. Astfel, experienta evanghelica de care au avut parte o considera ca fiind una profund pozitiva, dar incompleta. Sper ca acest lucru sa ii ajute pe multi catolici sa ii priveasca pe evanghelici cu alti ochi. Da, stiu ca sunt agasanti si, de cele mai multe ori ignoranti in privinta subiectelor pe care le discuta (relativ la BC). Dar cel putin au entuziasm si il iau in serios pe Isus asa cum putini catolici o fac.

Cat despre retorica unor catolici convertiti la denominatiuni Neoprotestante, chiar Scott Hahn ne-o descrie cat se poate de realist:

Dupa ce ne mutasem in casa noastra noua si ne facusem deja cativa prieteni in jur, Kimberly si eu am intrat in contact cu cei mai inversunati anticatolici cu care am avut vreodata de-a face: fosti catolici, fundamentalisti. Spre deosebire de protestantii anticatolici tipici, cu care discutam cu placere despre teme catolice ca Maria sau Papa, din punct de vedere biblic, acesti fosti catolici fundamentalisti erau plini de o asemenea furie si resentiment impotriva Bisericii, incat nu erau in stare sa intretina o discutie rationala. Pentru ei, eu ca si convertit, eram posedat de diavol. (p. 155)

Dar sa nu uitam ca lumea evanghelica nu se reduce la ei.

 Ca traducere si editare, volumul este neingrijit, ca sa ma exprim diplomatic. Originalul este in engleza, dar traducerea romaneasca s-a facut dupa o versiune …germana. Asa se explica unele ciudatenii, ca de exemplu cea de la pagina 47, unde aflam ca orasul in care a activat Calvin a fost Genf. Multa vreme m-am scarpinat in cap sa aflu in ce fel orasul care in engleza si in romana se numeste Geneva a ajuns Genf in acest volum. Mi-am dat seama cand, din intamplare, am observat ca traducerea s-a facut din germana.

Multe din problemele de traducere, insa, nu au de-a face cu limba ci, cred, cu lipsa unei corecturi a traducerii. Bunaoara, „profesorii mei de biblic” (p. 31) nu inseamna nimic in romaneste. Insa ma distrat la nebunie: „Recunosc ca-mi era mai mult decat doar putin teama.” (p. 162) Nu am citit originalul englez, dar presupun ca ar fi ceva de genul „I admit that I was more then a little afraid”, dar ceea ce a rezultat in romaneste suna mult mai nostim. Astfel de hibe de traducere sunt firesti si nu sunt din vina traducatorului, ci a celui care ar trebui sa perie putin textul inainte de publicare, tocmai pentru a le evita. De asemenea, „knight in shining armor” nu inseamna „cavaler in armura de aur” (p. 89). Termenul englez „authoritative” nu inseamna „autoritar” (vezi, de exemplu, p. 48 si p. 101). In engleza „authoritative” se spune despre ceva sau cineva care poseda autoritate. In romaneste „autoritar” se leaga de impunerea abuziva autoritatii.

Alteori traducatorul da cu nuca in perete pentru ca nu cunoaste contextul cultural al vreunei afirmatii sau formulari si rezulta un text aiurea. Dar nu imi dau seama daca este vorba de traducatorul german sau cel roman. Iata niste exemple:

A trebuit insa sa fac aceasta dupa ce am ajuns la coningerea ca Scriptura nu justifica in nici un pasaj hirotonirea femeilor intru preotie. (p. 38)

Este vorba despre o femeie care doreste sa devina pastor reformat. Probabil in original avem „ordination of women”, dar in nici un caz nu se pune problema hirotonirii intru preotie. Una din criticile protestante la adresa catolicilor este tocmai existenta preotiei si impartirea crestinilor in cler si laici.

La pagina 50 Scott Hahn ne povesteste ca unul din profesorii sai a dorit sa sublinieze importanta doctrinei Sola Fide pentru Reforma, spunand ca daca s-ar dovedi ca Roma a avut dreptate in aceasta privinta “atunci maine dimineata as fi in genunchi in fata Vaticanului si as face pocainta”. Nu am citit originalul englez, cum am mai spus, dar putin probabil ca Gerstenr sa fi spus „I would do repentance”. Mai degraba a spus „I would do penance”, adica, „as face penitenta”. Versinea romaneasca ia din forta afirmatiei. Unul din punctele principale ale disputei privind Sola Fide, este locul practicilor penitentiale. Protestantii le neaga importanta, deci, daca Gerstner se angajeaza sa „faca penitenta” prin acest gest abandoneaza Sola Fide protestanta.

O eroare similara, izvorata, probabil din necunoasterea argumentelor evanghelice aduse impotriva catolicismului se gaseste in urmatorul pasaj:

Imi faceam griji, daca nu cumva rozarul ar putea fi un exemplu de rugaciuni palavragite, pe care Isus le respinge in mod clar. O introducere in rugaciunea rozariului, facuta de o calugarita, m-a ajutat insa sa privesc lucrurile altfel. Ii invita pe credinciosi sa nu se considere niste crestini adulti si maturi, ci niste copii mici in fata Domnului.

A atras atentia, de exemplu, asupra faptului ca daca proprii nostri copii ar veni la noi in fiecare zi si ne-ar spune „Mami, te iubesc”, nu le-am raspunde in nici un caz: „Micuta mea, asta-i doar palavrageala!” (p. 196)

Problema nu este rugaciunea „palavragita”. Mai mult ca sigur Hahn se refera la „vain repetition” din Matei 6: 7, 8. Din perspectiva evanghelicilor, faptul ca noi catolicii ne rugam folosind texte date cade sub incidenta acestor versete, care in versiunea Cornilescu suna asa:

Cînd vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgînii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi.  Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să‑I cereţi voi.

In traducerea King James versetul 7 a fost tradus astfel:

But when ye pray, use not vain repetitions, as the heathen [do]: for they think that they shall be heard for their much speaking.

 Expresia „vain repetition” a devenit una standard in polemica evanghelica anticatolica in lumea anglo-saxona, pornind de la acest verset. Pentru ei ritualurile pe care le repetam sunt niste practici pagane, care dovedesc coruptia catolicismului. Aceasta e acuzatia la care raspunde Scott Hahn in pasajul de mai sus, dar din cauza traducerii acest lucru nu e clar. Unde mai pui ca, spre deosebire de mediul religios american, argumentele evanghelice nu sunt atat de bine cunoscute pe meleagurile noastre, ceea ce inseamna ca o nota care sa indice pasajul biblic de mai sus ar fi fost utila pentru noi, cititorii din spatiul mioritic.

Alteori traducerea proasta nu are nimic de-a face cu ignoranta fata de lumea evanghelica, ci doar cu… nu mi-e foarte clar cu ce. Unul din argumentele anti Sola Scriptura, devenit standard in ultima vreme in cercurile in care se invarte si Hahn este acela care face apel la experienta politica americana. Ideea este ca Parintii Fondatori ai Republicii nu au lasat doar un text scris, Constitutia SUA, ci si un aparat guvernamental care sa o puna in practica si o Curte Suprema care sa o intepreteze. Astfel, principiul Sola Scriptura, care spune ca Isus ne-a lasat Biblia si atat, este la fel de nerealist ca si cand Parintii Fondatori ar fi lasat in urma lor doar Constitutia si in rest „Fie ca orice cetatean sa se lase condus de sufletul lui George Washington.” (p. 99) (Se face referinta, astfel, la ideea neo-protestanta ca nu trebuie sa ascultam decat de textul scris al Scripturii, si de spiritul lui Cristos care ne va calauzi cand ne apropiem de textul Biblic cu inima curata). Cum s-a ajuns la „sufletul” lui Washington, in loc de „spirit”, cum ar fi corect, mi-e greu sa pricep. Nu trebuie decat sa citim in urmatorul paragraf ca „De aceea, domnule Gerstner, incetul cu incetul incep sa cred ca, Cristos nu ne-a lasat doar o carte si Spiritul Sau.” ca sa vedem despre ce vorbeste Hahn aici. Dar daca intr-un loc avem sufletul lui Washington si dincolo avem spiritul lui Cristos, atunci argumentul autorului e neclar.

Cu alta ocazie aflam despre Kimberly ca „M-am angajat activ in miscarea pentru drepturile vietii.” (p. 121) Nu cunosc sa existe in SUA vreo miscare de genul acesta, in schimb exista o miscare puternica dedicata dreptului la viata (Right to life). Mie nu mi se pare ca ar fi acelasi lucru.

Scott face urmatoarea remarca relativ la Toma din Aquino:

Scrierile sale filozofice, mai ales Metafizica sa, am devorat-o si mi-am castigat pentru aceasta reputatia mai degraba dubioasa si contradictorie de “tomist evanghelic”. (p. 131)

Contrar cu ceea ce sugereaza majuscula din mijlocul propozitiei, nu exista o lucrare cu acest titlu intre operele lui Toma, oricat de voluminoasa e lista scrierilor sale. Autorul face referire la metafizica in sens de ramura a filosofiei, pentru care in limba romana o scriem cu minuscula in mijlocul propozitiei, spre deosebire, daca nu ma insel, de germana.

(As mai face observatia ca afirmatia lui Scott Hahn este exagerat de melodramatica. Are efect dramatic, dar cam atat. Tomistii evanghelici sunt relativ rari, dar nu reprezinta un fenomen neobisnuit. Este suficient sa ne gandim ca doi dintre greii teologiei evanghelice americane contemporane, Norman Geisler si R. C. Sproul, sunt tomisti.)

Ca impresie generala, volumul pare sa fie editat la repezeala si neglijent. Putin mai multa atentie ar fi eliminat erori de-a dreptul puerile. De exemplu, prescurtarea EWTN este explicata in paranteza, dupa care aceeasi explicatie – cuvant cu cuvant – e data intr-o nota in subsolul paginii (p. 162).

De asemenea, cateva note explicative in plus pentru cititorul roman nu ar strica. Imi vine in minte la repezeala tema „fundamentalismului”. Pentru noi in Romania fundamentalistul este unul tip incrancenat care este gata sa foloseasca violenta fizica in slujba convingerilor sale. Nimic mai fals cand vine vorba de fundamentalistii pomeniti in contextul protestantismului american. Stiu ca stangistii secularisti din America si aiurea ar vrea sa credem astfel, dar lucrurile nu stau asa.

Termenul provine, la origine, de la titlul unei culegeri de 12 volume – The Fundamentals (Fundamentele) – editate de A. C. Dixon si R. A. Torrey si publicate la inceputul secolului trecut, ca reactie la protestantismul liberal care neaga ineranta scripturii, miracolele, divinitatea lui Cristos, Invierea si cam toate doctrinele fundamentale ale crestinismului. The Fundamentals reafirma invatatura traditionala protestant-evanghelica in fata acestei provocari. Un fundamentalist este. Deci, fudamentalistul este la origine un protestant american care subscrie la ideile promovate in The Fundamentals. In limbajul de astazi un fundamentalist, in contextul protestantismului american, este evanghelic mai radical. Si in nici un caz nu se pune problema violentei. Ca sa nu spun ca asocierea facuta cu atata generozitate de stanga americana si de aiurea intre fundamentalistii protestanti si cei musulmani este total neavenita (ca sa nu spun mai mult).

Cititorul roman care nu cunoaste aceste lucruri – si nu are de unde sa le cunoasca, decat daca s-a impiedicat de ele – poate ramane cu o impresie falsa citind anumite pasaje din carte, avand in vedere incarcatura termenului.

As vrea sa nu fiu gresit inteles. Nu am facut aceste observatii de dragul de a mai posta ceva pe blog. Din contra, este vorba despre o carte care ma intereseaza foarte mult si pe care mi-ar place sa o pot recomanda. In aceste conditii, insa, nu pot decat sa o recomand rugand cititorii sa faca abstractie de micile scapari care apar pe ici pe acolo. Chiar merita.

 

Homeschooling (Kimberly cu unul din copii lor)

Si inca ceva.  Cartea intitulata The faith of our fathers (being a plain exposition and vindication of the Church founded by Our Lord Jesus Christ) de cardinalul american James Gibbons, de care pomeneste Kimberly Hahn la pagina 107 este disponibila online aici.


[1] Dispensationalismul, in schimb, imparte istoria mantuirii in perioade, numite dispensatii, in care Dumnezeu se relationeaza la oameni in diferite feluri, de la periuoada la perioada. Bunaoara, acum ne aflam in dispensatia harului, precedat de cea la legii, si urmata de Mileniu. Este usor de ghicit de ce aceste doua viziuni, Dispensationalismul si Teologia Legamintelor, se afla in concurenta.

[2] In mod concret, ma refer la faptul ca pentru o generatie intreaga de apologeti catolici din SUA (Hahn, Currie, Beckwith, Akin si Matatics imi vin in minte la repezeala) “faptele legii” se refera doar la legea ceremoniala, dar nu si la cea morala. Deci atunci cand Pavel spune ca suntem indreptatiti prin credinta fara faptele legii, el vrea sa spuna, chipurile, ca suntem indreptatiti fara faptele legii ceremoniale, dar raman de implinit faptele legii morale. Daca voi auzi argumente de genul acesta si in spatiul nostru carpato-danubiano-pontic, o sa zici si eu vreo doua pe tema asta.

[3] Ca si cand noi catolicii nu am fi „sectanti” fata de iudaismul de care ne-am rupt. Ceea ce conteaza inainte de toate este adevarul. Cine are adevarul? Secta iudaica numita Biserica Catolica, considerata eretica de Israelul dupa trup, sau vreuna din sectele desprinse dupa Reforma din aceasta Biserica? Asta conteaza, si nu cat e cineva de sectant.

Anunțuri
Published in: on Ianuarie 28, 2011 at 9:12 am  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://mihaisarbu.wordpress.com/2011/01/28/scott-si-kimberly-hahn-drumul-nostru-spre-biserica-romei-recenzie/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: