Despre Indulgente


Indulgenta datand din 1516, din Mainz (Imperiul Romano-German)

Alte articole dedicate unor invataturi specific catolice: Purgatoriul – o evaluare biblica,  Tu esti Petru si pe aceasta Piatra… (Matei 16:18), Petru pregatit de Isus pentru misiunea sa, Capul Bisericii: Hristos sau papa de la Roma?, Sa nu iti faci chip cioplit, Doctrina catolica a jertfei euharistice, Mijlocirea sfintilor, Nascut din nou – prin botez si bonus: Se afla protestantii de astazi sub anatema Conciliului Tridentin?

+  +  +

(Nota. In acest post am folosit si fragmente din doua posturi deja publicate. Este vorba de postul privind Purgatoriul, respectiv pasajul privind efectul intreit al pacatului, si unul din posturile referitoare la Sola Fide, respectiv pasajul in care discut chestiunea meritelor. Ii rog, deci, pe cei care au citit deja acele posturi sa aiba indulgenta.)

Indulgentle ocupa un loc de marca in imaginarul apologetilor anticatolici de azi si de ieri. De obicei exista o diferenta enorma intre ceea ce cred catolicii despre indulgente si ceea ce cred altii ca ar crede catolicii despre ele. Sa luam un exemplu:

Ei au şi indulgenţele papale – altă rătăcire. Papei, dacă-i dai parale multe, poţi să faci oricîte păcate, te iartă, te dezleagă. „Sfinţii” lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dau papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea păcatelor oamenilor care nu au destule fapte bune. (Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol.3, p. 134, ed. Episcopiei Romanului, 1996)

In acest fragment parintele Cleopa ne vorbeste prostii, probabil pentru ca nu s-a obosit niciodata sa verifice temeiul acuzatiilor pe care le aduce.

L-am ales aici pe parintele Cleopa pentru ca am dat peste acest pasaj recent, dar aceste cuvinte isi pot gasi locul, linistiti, in orice brosura anticatolica editata de Martorii lui Iehova, Adventisti, neoprotesanti sau comunisti. Cand eram la scoala, pe vremea ateismului de partid si de stat, am fost invatat ca in Evul Mediu puteai sa cumperi indulgente, adica ti se iertau pacate daca varsai o suma de bani unde trebuie, si chiar puteai cumpara indulgente in avans pentru pacate inca necomise. Exemplul tovarasei profesoare de istorie se refere la batutul nevestei, daca mai tin bine minte. Sunt “bucuros” sa vad comunisti, ortodocsi si neoprotestanti intr-o comuniune frateasca-tovaraseasca intru minciuna flagranta, minciuna ce izvoraste si se hraneste din ignoranta culpabila a propagandistilor si ignoranta publicului.

Cand trebuie sa raspunzi unor astfel de atacuri principala problema este ca trebuie sa lamuresti un subiect destul de complicat, cu multe ramificatii si presupozitii tacite ce trebuie explicitate pentru cei inca neinformati. Este mult mai simplu sa preiei sau sa arunci o minciuna simpla, dar spectaculoasa, decat sa incerci sa intelegi un adevar destul de complex in implicatiile sale. Voi porni, totusi, la deal cu boii asa mici cum sunt.

Catehismul Bisericii Catolice defineste indulgentele la punctul 1471 (citand constitutia apostolica Indulgentiarum Doctrina promulgata de Paul al VI-lea) astfel:

Indulgenţa înseamnă iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate, prin acţiunea Bisericii care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos şi de sfinţi.

Definita data de Codul de Drept Canonic in vigoare (promulgat de Ian Paul al II-lea in 1983) da o defintie identica in canonul 992:

Indulgenţa este iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei temporare cauzată de păcatele, deja iertate în ce priveşte vina, pe care un credincios, dispus cum se cuvine şi îndeplinind anumite condiţii stabilite, o dobândeşte prin mijlocirea Bisericii care, în calitate de slujitoare a răscumpărării, împarte şi aplică cu autoritatea ei tezaurul meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor.

Cea mai grava eroare se leaga de chestiunea iertarii pacatelor. Prin indulgente nu ti se iarta pacatele. Cine nu a inteles acest lucru nu a inteles nimic din acest subiect si nu are nici un drept moral sa deschida gura. De o indulgenta nu poate beneficia decat o persoana care s-a spovedit si a primit dezlegare, adica una careia i s-au iertat toate pacatele si se afla in stare de har. Oricine are pe suflet un pacat mortal nu are acces la binefacerile indulgentei. Evident ca nu se pune problema iertarii prin indulgente a unor pacate inca necomise. In mod normal nici nu ar trebui sa fiu nevoit sa contrazic o astfel de gogomanie, dar avand in vedere nivelul discutiilor ma vad nevoit sa o fac.

Canonul 996 ne spune explicit ca:

§ 1. Ca cineva să fie capabil să câştige indulgenţe trebuie să fie botezat, neexcomunicat, în stare de har sfinţitor cel puţin la terminarea faptelor stabilite.

§ 2. Dar, ca să le câştige cu adevărat, persoana capabilă trebuie să aibă cel puţin intenţia de a le dobândi şi să îndeplinească faptele prescrise în timpul stabilit şi în modul cuvenit, conform dispoziţiilor concesiunii.

Mai pe romaneste, cineva care se afla in stare de pacat nu poate castiga o indulgenta, indiferent cat este dispus sa verse in cuferele lacomilor de papi.

Indulgentele nu sunt, in general, contra cost. De fapt, de pe vremea papei Pius al V-lea, adica din secolul XVI, este interzisa legarea indulgentei de orice fel de contributie pecuniara. Si chiar inainte, ele nu se aflau in vanzare niciodata, strict tehnic vorbind. Ideea era ca pentru a obtine o indulgenta trebuie sa treci printr-o lucrare de penitenta, iar asta poate consta inclusiv intr-o contributie pecuniara in favoarea unei opere caritabile sau pentru construirea unei biserici. Pentru o perioada foarte scurta de timp s-a ajuns la abuzuri scandaloase si condamnabile, dar este vorba de exceptii, nu de regula. Din a doua parte a secolului XVI si pana astazi, cum spuneam, este interzisa contributia pecuniara ca lucrare de penitenta. Dupa parera mea autoritatile bisericesti au exagerat cand au introdus aceasta interdictie, pentru a pune capat abuzurilor care au reprezentat pretextul (dar nu si motivul) Reformei Protestante. Nimic mai firesc, cred eu, decat sa sacrifici din bunurile tale materiale ca penitenta.

Povestea cu sfintii care au merite in prisosinta si nu stiu ce sa faca cu ele, ca baza pentru indulgente, este o caricatura mizerabila, ca sa ma exprim indulgent. In cursul acestui post vom vedea de ce.

Ca sa putem discuta in cunostinta de cauza sa vedem cateva din presupozitiile tacite care se afla in spatele acestei doctrine. Orice pacat are un efect vesnic si unul temporal. Cel vesnic se refera la afrontul adus lui Dumnezeu prin nesocotirea randuielii sale, pe cand efectele temporale se refera la consecintele pacatului asupra creatiei.

Un pacat, fiind un afront adus majestatii divine, merita damnarea vesnica pentru ca Dumnezeu este o fiinta infinita, deci afrontul adus persoanei sale este infinit. Stim din experienta ca o infractiune este cu atat mai grava cu cat a fost comisa asupra unei persoane de rang mai inalt. Nu e acelasi lucru sa tragi o palma unui om oarecare, primarului satului, prefectului judetului sau presedintelui tarii. Afrontul este cu atat mai grav cu cat persoana este de rang mai inalt. Rezulta, in mod logic, ca afrontul adus unei persoane infinite va fi un afront de o gravitate infinita, iar pedeapsa, ce trebuie sa fie proportionala cu fapta, trebuie sa fie infinita. Iata de ce Iadul e vesnic (adica infinit ca extensie temporala). Ocazional cate un destept se intreaba, retoric, de ce suntem pedepsiti o vesnicie pentru ceva ce am facut intr-o viata atat de scurta, ca si cand ar exista aici o inconsecventa. Sper ca acum e mai clar motivul.

Insa efectele pacatului nu se reduc la afrontul de valoare infinita adus majestatii divine. Orice pacat are efecte asupra celor din jur si asupra noastra. Nimic din ce facem (sau nu facem) nu este fara efect asupra celor din jur si asupra noastra pe mai tarziu. De aceea pacatul aduce cu sine si o pedeapsa temporala, din moment ce creatia nu este o realitate infinita si mai cere si o purificare a pacatosului de efectele pacatului sau.

Efectul infinit este, prin insasi natura sa infinit, dincolo de capacitatea pacatosului de a-l expia. Tocmai pentru ca pacatosul, prin natura sa finita, nu poate plati pretul pacatului sau impotriva lui Dumnezeu, este nevoie ca o fiinta infinita, adica Dumnezeu, sa ofere satisfactie pentru acel pacat. De aceea a fost nevoie de Cruce. Dar in ce priveste efectele temporale ale pacatului, acestea nu sunt dincolo de ceea ce poate oferi pacatosul ca expiere. Greutatile si suferintele acestei vieti, pe care Dumnezeu le permite, functioneaza ca pedepse temporale in virtutea datoriilor noastre temporale. De asemenea, ele functioneaza si ca instrumente de purificare interioara.

Cine decide pedepsele temporale pe care trebuie sa le suferim din cauza afrontului adus asupra creatiei de catre pacatul nostru? Regele suveran al creatiei, adica Dumnezeu. Trebuie facuta distinctia intre afrontul infinit adus direct lui Dumnezeu si afrontul finit adus creatiei, in numele careia tot cu Dumnezeu avem de-a face. Intr-un caz avem de-a face cu Dumnezeu in majestatea Sa, in celalalt cu Dumnezeu ca suveran asupra creatiei.

Este clar, deci, ca inlaturarea efectului infinit al pacatului nu implica in mod necesar si inlaturarea efectului finit al acestuia. Astfel se explica episoadele biblice in care Dumnezeu iarta, dar apoi pedepseste:

20. Şi Domnul a spus: „Iert cum ai cerut. 21. Dar cît este de adevărat că Eu sînt viu şi că slava Domnului va umplea tot pămîntul, 22. atît este de adevărat că toţi ceice au văzut cu ochii lor slava Mea, şi minunile pe cari le‑am făcut în Egipt şi în pustie, şi totuş M’au ispitit de zece ori acum, şi n’au ascultat glasul Meu, 23. toţi aceia nu vor vedea ţara pe care am jurat părinţilor lor că le‑o voi da, şi anume, toţi cei ce M’au nesocotit, n’o vor vedea. (Numeri 14: 20-23)

Tot in Numeri citim, in capitolul 20, ca Moise a lovit in pustie stanca de doua ori, ca sa iasa apa din ea miraculos, jignindu-l astfel pe Dumnezeu, prin lipsa de incredere fata de El. Desi nu ni se spune explicit, Dumnezeu iarta pacatul sau, pentru ca il regasim pe Moise ca unul din cei mantuiti in Matei 17: 1-5. Dar asta nu inseamna ca a scapat fara pedeapsa:

Atunci Domnul a zis lui Moise: „Pentrucă n’aţi crezut în Mine, ca să Mă sfinţiţi înaintea copiilor lui Israel, nu voi veţi duce adunarea aceasta în ţara pe care i‑o dau.” (Numeri 20: 12, vezi si Numeri 27: 12-14)

Un alt exemplu este cel al lui David. Acesta a pacatuiti cu sotia lui Urie Hetitul, iar pe Urie l-a trimis in razboi ca sa moara. Profetul Natan vine la el si ii istoriseste o anecdota cu un om bogat la care vin niste oaspeti in vizita. Omul bogat ia mielusica unui om sarac, care nu are nimic altceva in afara de acea mielusica, si o taie pentru oaspetii sai. Natan il intreaba pe David, ce merita un astfel de om, la care David, foarte sigur pe sine, spune ca un astfel de om merita sa moara. Profetul ii spune ca el insusi este acel om bogat si ca Dumnezeu il va pedepsi pentru ceea ce a facut. Insa David se pocaieste:

13. David a zis lui Natan: „Am păcătuit împotriva Domnului!” Şi Natan a zis lui David: „Domnul îţi iartă păcatul, nu vei muri. 14. Dar, pentrucă ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să‑L hulească, săvîrşind fapta aceasta, fiul care ţi s’a născut, va muri.” (2 Samuel 12: 13, 14)

Simplu fapt ca s-a pocait nu inseamna ca nu a fi pedepsit. Inseamna doar ca el insusi nu va muri. Ramane efectul temporal al pacatului sau, ce trebuie expiat: vrajmasii Domnului Il hulesc din cauza lui, deci David trebuie pedepsit ca sa se vada ca Domnul e un Dumnezeu drept. Problema este aceeasi ca si in cazul lui Moise in Numeri 20: “N-ati crezut in Mine ca sa Ma sfintit inaintea copiilor lui Israel”, fapt pentru care Domnul trebuie sa demonstreze israelitilor ca este Cine este. Daca eu trag o palma presedintelui in exercitiu al tarii, s-ar putea ca el personal sa doreasca sa ma ierte, dar din respect pentru propriul rang va fi mai bine sa lase justitia sa isi urmeze cursul, ca aviz pentru alti amatori.

Sa recapitulam. Un pacat are trei efecte: unul infinit, relativ la Dumnezeu si doua finite, relative la creatie, respectiv la vinovat insusi. Cele doua finite sunt pedepsa temporala, pe care o primim pentru raul produs asupra creatiei, si suferinta curatatoare prin care trecem pentru a ne curata de influenta pacatului asupra noastra. Orice solutie la pacat va trebui sa tina cont de toate aceste dimensiuni.

De care din aceste trei efecte ne scapa indulgentele? In nici un caz nu poate fi vorba de efectul infinit, adica de iad. De acesta nu ne poate scapa nici un fel de penitenta a noastra sau a altui om. Nu poate fi vorba nici de suferinta curatatoare, pentru ca daca aceea ar fi eliminata din viata noastra nu ne-am putea curata. Ei bine, indulgentele ne scapa de pedeapsa temporala a pacatelor noastre, odata ce am scapat de pdeapsa vesnica.

Dar de ce nu ar fi suficienta Jertfa lui Hristos ca sa stearga toate efectele pacatului, vesnice si temporale? De fapt, Jertfa de pe Cruce este nu doar suficienta, ci chiar supraabundenta ca sa stearga orice pacat, al oricui, complet si fara nici o urma vesnica sau temporala. Motivul pentru care pedeapsa temporala ramane este una pedagogica: in felul acesta Dumnezeu are ocazia sa isi reafirme suveranitatea Sa asupra creatiei, iar noi avem ocazia/responsabilitatea de a ne supune vointei Lui recunoscandu-ne pacatosi.

Dar ce cauta meritele sfintilor in toata povestea asta? Nu aduce asta o atingere serioasa suficientei meritelor lui Hristos? Nu. Meritele pe care le au sfintii le au prin lucrarea harului in si prin ei, deci nu le apartin in sens prorpiu. In plus, in acest fel se implineste porunca Domnului de purta povara unul altuia. Unde mai pui ca este vorba de un principiu biblic afirmat atat de Vechiul cat si de Noul Testament:

9. Domnul S’a mîniat pe Solomon, pentrucă îşi abătuse inima dela Domnul, Dumnezeul lui Israel, care i Se arătase de două ori. 10. În privinţa aceasta îi spusese să nu meargă după alţi dumnezei; dar Solomon n’a păzit poruncile Domnului. 11. Şi Domnul a zis lui Solomon: „Fiindcă ai făcut aşa, şi n’ai păzit legămîntul Meu şi legile Mele pe cari ţi le‑am dat, voi rupe împărăţia dela tine şi o voi da slujitorului tău. 12. Numai, nu voi face lucrul acesta în timpul vieţii tale, pentru tatăl tău David. Ci din mîna fiului tău o voi rupe. 13. Nu voi rupe însă toată împărăţia; voi lăsa o seminţie fiului tău, din pricina robului Meu David, şi din pricina Ierusalimului, pe care l‑am ales. (1 Imparati 11: 9-13)

1. Isus S’a suit într’o corabie, a trecut marea, şi a venit în cetatea Sa. 2. Şi iată că I‑au adus un slăbănog, care zăcea într’un pat. Isus le‑a văzut credinţa, şi a zis slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sînt iertate! (Matei 9: 1, 2)

In acest al doilea caz avem de-a face cu iertarea pacatelor propriui zise, in baza credintei altora. Cu atat mai mult se vor ierta pedepsele temporale ale pacatelor.

Dar ce fel de merite putem noi, sau alti oameni, sa aducem in fata lui Dumnezeu ca sa ne rasplateasca? In mod concret, teologia catolica vorbeste despre doua feluri de merite, pe care le putem avea in fata lui Dumnezeu, merite in baza carora ne rasplateste: meritum de congruo si de condigno. Despre ce este vorba? Meritele de congruo sunt merite pe care Dumnezeu le rasplateste, atat in cazul celui indreptatit, cat si in cazul unuia neindreptatit, dar o face complet disproportionat fata de valoarea faptei meritorii. Meritum de condigno se refera numai la cineva aflat deja in har, si reprezinta la un merit rasplatit de Dumnezeu, dar nu in baza unei datorii legale, ci numai in baza marinimiei Sale. Sa explicam acum mai detaliat aceste doua feluri de merite, dupa ce am incercat sa le definim cat de cat inteligibil (sper).

Meritum de congruo

Sa ne amintim de la orele de geometrie lectiile in care invatam (sau, cel putin, ni se preda) despre diferenta intre egal si congruent. Doua triunghiuri sunt egale daca laturile lor au aceeasi lungime, iar unghiurile sunt si ele egale. Dar doua triunghiuri care au doar unghiurile egale, dar unul din ele are laturi mai lungi decat celalalt, sunt doar congruente. In termeni barbari – ce i-ar ingrozii pe fostele mele profesoare de matematica – triunghiurile congruente au aceeasi forma (data de faptul ca unghiurile lor sunt egale), dar marimea lor difera. Unul e mai mare, iar celalalt mai mic.

Avem de-a face si in cazul nostru cu o congruenta intre faptele rasplatite si rasplata divina, dar marimea rasplatei este mult dincolo de valoarea faptelor, in baza milostivirii divine, desi exista o oarecare congruenta intre faptele meritorii si rasplata.

Sa luam un exemplu biblic. In Faptele Apostolilor, capitolul 10 citim despre convertirea sutasului Corneliu:

1. În Cezarea era un om cu numele Corneliu, sutaş din ceata de ostaşi numită „Italiana”. 2. Omul acesta era cucernic şi temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea  multe milostenii norodului, şi se ruga totdeauna lui Dumnezeu. 3. Pela ceasul al nouălea din zi, a văzut lămurit într’o vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el, şi i‑a zis: „Cornelie!”4. Corneliu s’a uitat ţintă la el, s’a înfricoşat, şi a răspuns: „Ce este, Doamne?” Şi îngerul i‑a zis: „Rugăciunile şi milosteniile tale s’au suit înaintea lui Dumnezeu, şi El Şi‑a adus aminte de ele.” (Fapte 10: 1-4)

Corneliu facea milostenii si se ruga. Ce ii datoreaza Dumnezeu in baza acestor fapte? Absolut nimic. Daca il lasa in pacatele lui, sa se duca in iad, Dumnezeu nu comite nici un fel de nedreptate. Rasplata divina de care are parte Corneliu este “congruenta” cu faptele sale. Dumnezeu il rasplateste mult dincolo de valoare meritelor sale, dar exista o oarecare coordinare intre faptele sutasului si raspunsul divin. Intuim in mod instinctiv ca Dumnezeu a facut bine cand a decis sa rasplateasca asa cum a facut-o faptele ofiterului roman. Acesta este meritul de congruo. In mod clar, nu este vorba de un merit cu care sa te poti lauda in fata lui Dumnezeu.

Meritum de condigno

Spre deosebire de meritele de congruo, cele de condigno nu le pot avea decat cei indreptatiti, sau, cum am spune noi papistasii, cei care sunt in har. Astfel, ele nu ne pot aduce in stare de har, ci doar ne pastreaza acolo. Acest merit este exact opusul meritului care da nastere unei obligatii legale.

In cazul unei obligatii legale, angajatorul meu trebuie sa imi plateasca, in baza contractului dintre noi, ceea ce mi se cuvine pentru munca mea. Daca nu o face am baza legala sa il dau in judecata si sa ii cer astfel drepturile contractuale ce imi revin. Este irelevant daca eu si seful mei ne simpatizam sau nu, si putem chiar sa nu ne cunoastem deloc. Atat timp cat exista un contract intre noi el e obligat sa ma plateasca pentru ceea ce fac.

Dar daca ne intalnim in afara programului de lucru, si seful meu ma roaga sa il ajut sa caram ceva la portbagajul masinii lui el nu are nici o obligatie legala sa ma (ras)plateasca. S-ar putea s-o faca, pentru ca i-am devenit simpatic prin felul in care m-am comportat, dar nu se pune problema unei obligatii. Daca decide sa nu ma recompenseze in nici un fel nu il pot da in judecata. Este vorba strict de o relatie personala.

Daca ma cheama intr-un sfarsit de saptamana sa il ajut sa se mute in noul sau apartament, iar eu ma prezint si il ajut, la sfarsitul zilei el poate sa ma recompenseze intr-un fel sau altul, dar nu am nici o baza legala sa il oblig sa o faca. Sa observam ca daca ma invita pe mine sa il ajut cu mutatul inseamna ca are incredere in mine. Avem de-a face cu o relatie personala, dincolo de relatia contractuala angajator/angajat. Daca il ajut aceasta relatie personala va deveni mai trainica. Defapt, s-ar putea ca rasplata sa fie tocmai faptul ca in felul acesta ajungem sa ne cunoastem mai bine si sa ne apreciem reciproc mai mult ca persoane. Castigam, amandoi, cate un prieten (sau aprofundam o prietenie pe care am avut-o deja). El va aprecia faptul ca mi-am facut timp pentru el, iar eu s-ar putea sa ajung sa descopar o lartura a sa mai umana si mai casnica, decat cea pe care am cunoscut-o la lucru.

Meritele de condigno se refera, deci, la merite ce se afla in afara unui sistem contractual, si se bazeaza strict pe relatia personala intre cele doua parti. Cel ce vine cu faptele le implineste din pura bunavointa si dragoste fata de cel ce urmeaza sa-l rasplateasca, iar cel care rasplateste o face exclusiv din aprecierea personala pentru cel care a lucrat. Nu se poate invoca nici un fel de obligatie contractuala de nici o parte. Acestea sunt faptele pe care noi, cei ce nu ne mai aflam sub Lege ci sub har, le infaptuim, fiind rasplatiti, nu in baza stipularilor Legii, ci in baza marinimiei divine.

Faptele in baza carora se poate vorbi de merite, fie de congruo fie de condigno, nu ne apartin, ci sunt fapte pe care harul divin le lucreaza in noi si prin noi. Atunci cand Dumnezeu ne rasplateste pentru unul din aceste feluri de merite El, de fapt, rasplateste propria lucrare in noi.

Avand in vedere, deci, ca putem obtine merite si ca meritele noastre pot afecta pe cei in jur, este firesc sa ne folosim de acest lucru. Cat sunt in viata pot decide cei care poseda meritele in ce fel sa ii ajute prin ele pe altii. Este posibil, de exemplu, sa oferim noi insine penitente pentru ajutorul unei alte persoane ce inca nu se afla in har: putem sa postim sau sa oferim alte jertfe de acest fel pentru convertirea cuiva, pentru a cere lui Dumnezeu intarirea cuiva intr-o incercare etc. In astfel de cazuri avem de-a face cu transferuri de merite. In astfel de cazuri beneficiarul poate fi in har sau in stare de pacat. Dar acelasi principiu functioneaza si in ce priveste indulgentele, de care nu pot beneficia decat cei care se afla deja in har.

Ramane intrebarea: cine decide transferul de merite in cazul unor sfinti deja trecuti la Domnul. Pozitia Bisericii Catolice este aceea ca aceasta responsabilitate o are Magisteriul Bisericii, adica Papa si episcopii in comuniune cu el, pentru ca ei sunt cei care, ca urmasi ai apostolilor, au primit autoritatea de a lega si dezlega. In ce priveste detaliile administrarii indulgentelor de catre episcopi locali si/sau Papa regulile se pot schimba de-a lungul istoriei Bisericii, dar in principiu ei sunt cei chemati sa se ocupe de acest lucru.

Nu am pretentia ca am oferit argumente imbatabile pentru cei care se opun indulgentelor, pentru ca teologia din spatele acestei practici se bazeaza, la randul ei, pe o serie de invataturi specifice catolicismului (doctrina meritelor, a efectelor multiple a pacatului – adica a existentei pedepsei temporale pe langa cea vesnica a iadului, responsabilitatea petrina in ce priveste guvernarea Bisericii etc.). Dar sper sa fi lamurit cateva neintelegeri care planeaza asupra acestui subiect, neintelegeri care se incapataneaza sa reziste timpului. Daca este sa dezbatem o tema ca asta e bine sa discutam realitati. Exista suficiente doctrine reale care ne despart, nu cred ca avem nevoie de inventii in plus.

Anunțuri
Published in: on Martie 10, 2011 at 6:06 pm  Comments (3)  

The URI to TrackBack this entry is: https://mihaisarbu.wordpress.com/2011/03/10/despre-indulgente/trackback/

RSS feed for comments on this post.

3 comentariiLasă un comentariu

  1. Te contrazici. Dar nici nu are rost sa itibsoun unde ….nu am timp de tine

  2. (,,Stim din experienta ca o infractiune este cu atat mai grava cu cat a fost comisa asupra unei persoane de rang mai inalt”)

    Din ce experienta ??? Daca il omor pe vecinu’ nu e asa grav, asai ?

    (,,Dar daca ne intalnim in afara programului de lucru, si seful meu ma roaga sa il ajut … bla bla bla ”)

    Astea sunt argumente de clasa a III-a.

    Degeaba incerci sa justifici o actiune de manipulare a maselor de catre biserica, ca nu ai argumente suficiente, si te duci in ridicol.

  3. Te inseli singur, Mihai!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: