Clerul catolic, jertfa euharistica si Biblia


 Biserica Catolică recunoaşte existenţa unei preoţii a tuturor credincioşilor şi, în acelaşi timp, se conformează Bibliei prin faptul că nu vede o contradicţie între aceasta şi existenţa unei preoţii ministeriale, legate de jertfa euharistică. Adică, în Biserica Catolică, în conformitate cu învăţătura Scripturii, există o distincţie în rândul credincioşilor între laici şi cler. Catehismul Bisericii Catolice afirmă că:

1547. Preoţia ministerială sau ierarhică a episcopilor şi a preoţilor şi preoţia comună a tuturor credincioşilor, cu toate că „şi una, şi alta participă în modul lor specific la preoţia unică a lui Cristos”[1], diferă totuşi una de alta în esenţă, chiar dacă ele sunt „rânduite una pentru alta”[2]. În ce sens? În timp ce preoţia comună a credincioşilor se realizează în creşterea harului baptismal viaţă de credinţă, de speranţă şi de iubire, viaţă după Duh , preoţia ministerială este în slujba preoţiei comune, spre dezvoltarea harului baptismal al tuturor creştinilor. Este unul dintre mijloacele prin care Cristos zideşte şi călăuzeşte neîncetat Biserica. Din acest motiv, ea este transmisă printr-un sacrament propriu, sacramentul Preoţiei.

(…)

1552. Preoţia ministerială nu are doar datoria de a-l reprezenta pe Cristos Capul Bisericii în faţa adunării credincioşilor; ea acţionează şi în numele întregii Biserici atunci când îi înfăţişează lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii[3] şi, mai ales, atunci când oferă Jertfa euharistică[4].

John MacArthur nu este de acord. Într-un studiu intitulat sugestiv Explaining the Heresy of the Catholic Mass ne spune astfel: (Explaining the Heresy of the Catholic Mass, Part 1)

Vechiul Testament a avut o preoţie, un altar şi sacrificii care erau doar umbre prevestitoare ale sacrificiului final ce avea să vină cu Hristos. El a venit, a oferit acea jertfa, iar Dumnezeu a confirmat acel unic sacrificiu distrugând templul folosindu-Se de romani, în 70 d. Hr., distrugând altarele şi, astfel, a distrus întregul sistem sacrificial al Vechiului Testament, toate însemnările şi toate genealogiile ale acelor linii preoţeşti, făcând să înceteze permanent preoţia. Şi nu mai există preoţi ca un ordin special ce să ofere sacrificii. Totul s-a încheiat cu jertfa lui Isus Hristos. Orice sacrificiu săvârşit astăzi este nebiblic şi nu poate împlinii nimic. Orice preot din ziua de azi este un pretendent fals la o preoţie specială, un ordin special de preoţi, din moment ce suntem cu toţii preoţi.

Se poate observa, prin urmare, că la baza criticii lui MacArthur stă ideea jertfei încheiate a lui Hristos. Într-adevăr, dacă această jertfă ţine doar de trecut, atunci noi astăzi nu mai avem acces la ea decât prin credinţă, iar Cina Domnului nu este decât o simplă comemorare. De aici rezultă că nu este nevoie de un sacerdoţiu special în sânul Bisericii. Nu rămânem decât cu preoţia generală a tuturor credincioşilor.

Am arătat, cu altă ocazie, tot pe acest blog (vezi articolul intitulat Doctrina catolica a jertfei euharistice), că jertfa lui Hristos nu s-a încheiat încă, ci continuă în cer. Aşa cum o jertfă vetero-testamentară constă în uciderea animalului sacrificial şi apoi oferirea sa la altar, jertfa Domnului nu se opreşte la moartea pe cruce, ci continuă cu oferirea de sine  a Sa in cer in fata Tronului divin. Nu mai reiau exegeza Epistolei către Evrei pe care am făcut-o deja, ci propun să vedem aici ce spune Biblia despre existenţa unei preoţii speciale în interiorul Bisericii şi ce aflăm despre natura Cinei Domnului din cunoscuta porunca a Mântuitorului „Faceţi asta în amintirea Mea”.

#  #  #

Ideea ca preoţia tuturor credincioşilor ar elimina nevoia de o preoţie specială în cadrul Bisericii nu este nouă. Este exact acuzaţia pe care în Vechiul Testament Core i-o aduce lui Moise şi Aaron, aleşii lui Dumnezeu:

Destul! căci toată adunarea, toţi sînt sfinţi, şi Domnul este în mijlocul lor. Pentruce vă ridicaţi voi mai pesus de adunarea Domnului? (Numeri 16 : 3)

Şi avea toate motivele să o facă. În fond, tocmai Dumnezeu a spus că:

Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt. Acestea sînt cuvintele pe cari le vei spune copiilor lui Israel. (Exod 19 : 6)

Însă în Israel preoţia întregii adunări nu excludea existenţa unei preoţii speciale în interiorul adunării. Revolta protestantă a lui Core a fost pedepsită, de aceea, exemplar de Dumnezeu:

32. Pămîntul şi‑a deschis gura, şi i‑a înghiţit, pe ei şi casele lor, împreună cu toţi oamenii lui Core şi toate averile lor. 33. Şi s’au pogorît astfel de vii în locuinţa morţilor, ei şi tot ce aveau; pămîntul i‑a acoperit de tot, şi au perit din mijlocul adunării. 34. Tot Israelul, care era în jurul lor, cînd au ţipat ei, a fugit; căci ziceau: „Să fugim ca să nu ne înghită pămîntul!” (Numeri 16:32-34)

Iar acest episod nu reflectă doar o situaţie specifică Legii Mozaice, pentru că în Noul Testament Iuda ne spune în epistola sa despre nişte dizidenţi că „Vai de ei! (…) Au pierit într’o răscoală ca a lui Core!” (v. 11). Nimic nou sub soare, deci. Aşa cum în Israelul Vechiului Testament exista o preoţie a întregii adunări, o preoţie levitică şi o preoţie a Marelui Preot, în Biserica Noului Testament există o preoţie a tuturor credincioşilor, o preoţie jertfitoare şi o preoţie a Marelui nostru Preot, Isus Hristos din care derivă şi de la care se legitimează orice preoţie. Acestea nu se exclud reciproc, ci sunt complementare.

Într-un alt sudiu, dedicat special problemei preoţiei ministeriale catolice MacArthur spune:

De obicei încep prin a vă spune să luaţi Biblia voastră, dar asta nu ne-ar ajuta, pentru că preoţia catolică nu se regăseşte nicăeri în Scriptră. Deci nu putem să pornim de acolo. (The Scandal of the Catholic Priesthood)

De ce nu ni se spune explicit în Noul Testament că pe lângă preoţia tuturor credincioşilor şi cea a Domnului mai există şi una sacramentală? Pentru că, în baza moştenirii Vechiului Testament acest lucru este de la sine înţeles. Având în vedere precedentul vetero-testamentar, dacă în Biserica Noului Testament ar fi abolită această preoţie ar fi trebuit să se spună explicit. Să dea Dumnezeu ca în zilele noastre să piară cât mai puţini într-o răscoală „ca a lui Core”.

Profeţiile Vechiului Testament privind era mesianică viitoare vorbesc de „leviţi”. Este clar, deci, că pe lângă preoţia tuturor credincioşilor şi cea a Domnului mai trebuie să existe în Biserică şi una care să corespundă leviţilor din Izrael. Iată ce ne spun profeţiile vetero-testamentare:

10. „Cine din voi va închide porţile, ca să n’aprindeţi degeaba focul pe altarul Meu? N’am nici o plăcere de voi, zice Domnul oştirilor, şi darurile de mîncare din mîna voastră nu‑Mi sînt plăcute! 11. Căci dela răsăritul soarelui pînă la asfinţit, Numele Meu este mare între neamuri, şi pretutindeni se arde tămîie în cinstea Numelui Meu şi se aduc daruri de mîncare curate; căci mare este Numele Meu între neamuri, zice Domnul oştirilor. 12. „Dar voi îl pîngăriţi, prin faptul că ziceţi: «Masa Domnului este spurcată, şi ce aduce ea este o mîncare de dispreţuit!» 13. Voi ziceţi: «Ce mai osteneală!» şi o dispreţuiţi, zice Domnul oştirilor; şi aduceţi ce este furat, şchiop sau beteag: «Iată darurile de mîncare pe cari le aduceţi! Pot Eu să le primesc din mînile voastre? zice Domnul. 14. „Nu! blestemat să fie înşelătorul, care are în turma lui o vită de parte bărbătească, şi totuş juruieşte şi jertfeşte Domnului o vită beteagă! Căci Eu sînt un Împărat mare, zice Domnul oştirilor, şi Numele Meu este înfricoşat printre neamuri. (Maleahi 1:10-14)

Maleahi a proorocit după întoarcerea din exilul babilonian, când iudeii s-au dovedit la fel de păcătoşi ca şi înaintaşii lor care fuseseră pedepsiţi. Dumnezeu le reproşează aici că ei nu Îl respectă prin jertfele lor, ci oferă Domnului animale nepotrivite. Această desconsiderare a Dumnezeului lor stă în contrast cu respectul ce Îi va fi arătat în viitor în mijlocul neamurilor. În acest caz timpul prezent la care se află versetul 11 se referă la un timp viitor.

În mijlocul reproşurilor pe care Dumnezeu le aduce izraeliţilor El dă şi o profeţie mesianică:

1. Iată, voi trimete pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care‑L căutaţi: Solul legămîntului, pe care‑L doriţi; iată că vine, ‑ zice Domnul oştirilor. ‑ 2. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămînea în picioare cînd Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului.  3. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite. 4. Atunci darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară. (Maleahi 3:1-4)

Solul la care se referă primul verset este, evident, Ioan Botezătorul, iar Domnul este Isus Hristos. Ceea ce este interesant de observat este că Isus va curăţa pe leviţi, care vor aduce jertfe demne de Dumnezeu. Această profeţie nu îşi poate găsi împlinirea decât în sacerdoţiul catolic legat de jertfa euharistică. Fiind vorba de un iudeu care scrie iudeilor textul vorbeşte despre leviţi, de Iuda şi de Ierusalim, dar este clar că e vorba de antitipul nou-testamental al acestor tipuri vetero-testamentare.

Un pasaj mesianic deosebit de semnificativ găsim în cartea profetului Ieremia:

15. În zilele acelea şi în vremile acelea voi face să răsară lui David o Odraslă neprihănită, care va înfăptui dreptatea şi judecata în ţară. 16. În zilele acelea, Iuda va fi mîntuit, şi Ierusalimul va locui în linişte. Şi iată cum Îl vor numi: «Domnul, Neprihănirea noastră.” 17. Căci aşa vorbeşte Domnul: „David nu va fi lipsit niciodată de un urmaş, care să stea pe scaunul de domnie al casei lui Israel. 18. Nici preoţii şi Leviţii, nu vor fi lipsiţi niciodată înaintea Mea de urmaşi cari să aducă arderi de tot, să ardă tămîie împreună cu darurile de mîncare, şi să aducă jertfe în toate zilele!” 19. Cuvîntul Domnului a vorbit lui Ieremia, astfel: 20. „Aşa vorbeşte Domnul: «Dacă puteţi să rupeţi legămîntul Meu cu ziua, şi legămîntul Meu cu noaptea, aşa încît ziua şi noaptea să nu mai fie la vremea lor, 21. atunci se va putea rupe şi legămîntul Meu cu robul Meu David, aşa încît să nu mai aibă fii, cari să domnească pe scaunul lui de domnie, şi legămîntul Meu cu Leviţii, preoţii, cari Îmi fac slujba. 22. Ca oştirea cerurilor, care nu se poate număra, şi ca nisipul mării, care nu se poate măsura, aşa voi înmulţi sămînţa robului Meu David, şi pe Leviţii, cari‑Mi slujesc.” (Ieremia 33:15-22)

Ieremia prooroceşte că în era mesianică, când urmaşul lui David se va întoarce pe tronul acestuia, preoţii şi leviţii vor sluji aducând jertfe. Nu poate fi vorba de preoţia universală a credincioşilor, pentru că aceasta corespunde sacerdoţiului întregii adunări a lui Israel. Nu poate fi vorba decât de o preoţie specială în cadrul Bisericii, adică de sacerdoţiul ministerial catolic. De asemenea, trebuie să ne întrebăm: o astfel de preoţie în vederea a ce fel de jertfe poate fi rânduită, dacă jertfa de pe Golgota a avut loc o dată pentru totdeauna şi s-a încheiat? Evident, nu poate fi vorba decât despre jertfa despre care vorbeşte şi Maleahi, care va fi adusă de către cei din neamuri, jertfa euharistică, ce împlineşte în sine întregul sistem de sacrificii mozaic. Sacerdoţiul ministerial catolic împlineşte promisiunea lui Dumnezeu potrivit căreia „preoţii şi Leviţii, nu vor fi lipsiţi niciodată înaintea Mea de urmaşi cari să aducă arderi de tot, să ardă tămîie împreună cu darurile de mîncare, şi să aducă jertfe în toate zilele!” (Ier. 33:18)

Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.

Să zăbovim puţin asupra unui pasaj care adesea este adus ca argument împotriva Missei ca jertfă, dar care, paradoxal, aduce una din cele mai grăitoare dovezi în sprijinul doctrinei catolice:

19. Apoi a luat pîne; şi, după ce a mulţămit lui Dumnezeu, a frînt‑o, şi le‑a dat‑o zicînd: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea (anamnesis) Mea.“ 20. Tot astfel, dupăce au mîncat, a luat paharul, şi li l‑a dat, zicînd: „Acest pahar este legămîntul cel nou, făcut în sîngele Meu, care se varsă pentru voi.“ (Luca 22:19,20)

Bob Bush, un fost preot catolic convertit la protestantismul evanghelic spune privind acest verset că „Un monument serveşte de amintire a ceea ce a făcut cineva pentru noi.”[5] Deci dacă noi astăzi celebrăm Cina Domnului nu facem altceva decât să ne amintim un eveniment istoric ce a avut loc deja acum două milenii. Însă acest pasaj ne indică destul de clar că avem de-a face cu instituirea unei jertfe perpetue, nicidecum de prescrierea unei banale comemorări. Într-adevăr fraţii evanghelici interpretează Cina Domnului, urmându-l aici pe Zwingli împotriva lui Luther sau Calvin, drept o simplă comemorare. Aşa cum de ziua naţională a unei ţări se comemorează un eveniment trecut şi irepetabil din istoria ţării respective, la Cina Domnului credincioşii evanghelici comemorează sacrificiul de pe Golgota ce a avut loc o singură dată şi pentru totdeauna, fiind, astfel, irepetabil.

Un prim indiciu îl găsim dacă ne vom uita să vedem la ce corespunde „lucrul acesta”. Ce este lucrul acela pe care trebuie să îl facem spre pomenirea Sa? Cu siguranţă nu este vorba de comemorare, pentru că Domnul nu putea să ceară pomenirea unei comemorări. Din context, singurul referent al expresiei „lucrul acesta” pare să fie oferirea trupului, de care se pomeneşte imediat înainte. Ceea ce trebuie săvârşit de apostoli spre pomenirea Domnului este oferirea Sa. Avem de-a face cu instituirea unei jertfe de aducere aminte.

Însă lucrurile se clarifică deplin dacă observăm că termenul care este tradus ca „pomenire” este anamnesis, un termen care în Scriptură are, fără excepţie, conotaţii sacrificiale. El apare în Noul Testament de patru ori: Luca 22:19; 1Corinteni 11:24, 25 şi Evrei 10:3. În 1 Corinteni 11, unde apare de două ori, avem de-a face cu un pasaj paralel, deci nu ne spune multe în plus. În Evrei 10:3, însă, avem de-a face cu sacrificiile vetero-testamentare, care îi aduc aminte izraelitului păcatele sale. Adică avem de-a face cu o pomenire perpetuă prin sacrificii. Contrastul cu jertfa lui Hristos este evidentă: atât timp cât jertfele Legământului mozaic comemorau păcatele, neputându-l elibera pe păcătos, jertfa Noului Legământ comemorează eliberarea de păcate. În ambele cazuri avem de-a face cu jertfe reale prin care se face comemorarea, nu doar comemorarea unei jertfe.

De asemenea, este semnificativ că în versiunea Septuaginta a Vechiului Testament, traducerea greacă cel mai des citată în Noul Testament, anamnesis apare de două ori:

Peste fiecare şir să pui tămîie curată, care să fie pe pîne ca aducere aminte, ca un dar de mîncare mistuit de foc înaintea Domnului. 8. În fiecare zi de Sabat să se pună aceste pîni înaintea Domnului, neîncetat: acesta este un legămînt vecinic pe care‑l vor ţinea copiii lui Israel. 9. Pînile acestea să fie ale lui Aaron şi ale fiilor lui, şi să le mănînce într’un loc sfînt; căci ele sînt pentru ei un lucru prea sfînt, o parte din darurile de mîncare mistuite de foc înaintea Domnului. Aceasta este o lege vecinică.(Levitic 24:7-9)

9. Cînd veţi merge la război, în ţara voastră, împotriva vrăjmaşului care va lupta împotriva voastră, să sunaţi cu vîlvă din trîmbiţe, şi Domnul, Dumnezeul vostru, Îşi va aduce aminte de voi, şi veţi fi izbăviţi de vrăjmaşii voştri. 10. În zilele voastre de bucurie, la sărbătorile voastre, şi la lunile noi ale voastre, să sunaţi din trîmbiţe, cînd vă veţi aduce arderile de tot şi jertfele de mulţămire; şi ele vor face ca Dumnezeul vostru să‑Şi aducă aminte de voi. Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru. (Numeri 10:9,10)

În pasajul din Levitic contextul este, în mod clar, sacrificial, şi este evidentă corespondenţa tipologică între aceste rânduieli şi Euharistie. În al doilea pasaj avem de-a face cu anamnesis în versetul 10, pe când în versetul 9 avem anamimnesko. Prin urmare, când este vorba de o simplă amintire se foloseşte anamimnesko, dar când avem de-a face cu o jertfă spre aducere aminte se foloseşte anamnesis. Din aceste paralele biblice este clar că Euharistia nu este o simplă comemorare a unei jertfe ce a avut loc deja şi s-a încheiat, ci o jertfă în sensul deplin al cuvântului prin care se face rememorarea. Pe scurt, Euharistia este o jertfă.

Să observăm că în pasajul din Numeri cel care îşi aminteşte este Dumnezeu. Jertfa oferită de izraeliţi este chemată să îi aducă aminte lui Dumnezeu de poporul Său. Aceasta este o temă recurentă în Vechiul Testament. Jertfele din Vechiului Legământ aduc un „miros plăcut Domnului” (Levitic 1:9). În Efeseni 5:2 jertfa Domnului ne este descrisă ca „ca un  prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu.” De asemenea, în psalmi este rugat să îşi amintească de robii Săi (25:6 şi urm.; 74:2; 119:49; 132:1 şi urm.), respectiv este lăudat pentru faptul că şi-a amintit de ei (98:3; 105:8, 42; 106:45; 115:12; 136:23).

De ce foloseşte Biblia un limbaj atât de antropomorfic? Are nevoie un Dumnezeu omniscient să I se reamintească nevoile poporului Său? Evident, nu. Noi pierdem din vedere faptul că expresia „a-şi aminti” în contextul legămintelor avea un sens foarte precis în Orientul Apropiat al epocii biblice. Noi nu folosim aceste expresii şi le luam literal. Teologul prezbiterian Meredith Kline, specialist în Vechiul Testament ne explică sensul acestei expresii, într-o discuţie privind Potopul:

Această interpretare a legământului din Geneza 6:18, drept unul ce s-a împlinit în cursul potopului însuşi este justificat, în plus, de afirmaţia care introduce aducerea la liman a arcei: „Dumnezeu Şi‑a adus aminte de Noe” (Geneza 8:1). Verbul „aminti” (zkr) folosit în acest loc cheie este un termen care în vocabularul legământului descrie pe cineva care este preocupat în mod activ de stipulările legământului şi purcede la executarea lor (vezi, de exemplu, Geneza 9:15 şi urm.; Exod 2:24; 6:5; 32:13; Lev. 26:42,45; Psalmii 98:3; 105:8; 106:45; 111:5; Luca 1:72). Ceea ce în Geneza 6 era prezentat ca intenţie divină este înfăţişat în Geneza 6 ca împlinire a acelei intenţii.[6]

„Legământ”, „jertfă” şi „pomenire” sunt strâns legate în cazul Euharistiei. Legământul cel Nou este făcut în sângele Său ce se varsă pentru noi. Noi oferim jertfa Trupului şi Sângelui Domnului ca Dumnezeu să Îşi „amintească” de poporul Său, adică să purceadă la împlinirea promisiunilor Sale, iar noi să ne amintim de „o aşa mare mântuire”.

În încheiere să discutăm puţin despre diferendul cu fraţii noştri evanghelici privind jertfa euharistică şi sacerdoţiul ministerial. Am discutat cu altă ocazie despre chestiunea îndreptăţirii numai prin credinţă şi felul în care această doctrină cardinală a Reformei protestante ne desparte. Să vedem, dar, cum se leagă problema euharistiei (şi a sacerdoţiului catolic, ce îi este conexă) de problema îndreptăţirii.

Potrivit teologiei protestante Hristos a plătit pentru păcat preţul cerut de Lege, de aceea cei ce se împărtăşesc din binefacerile ispăşirii Sale nu mai pot fi traşi la răspundere în faţa Legii, care trebuie să-i achite ca nevinovaţi. Potrivit teologiei catolice Hristos a îmbunat pe Dumnezeu Tatăl, împăcând Creatorul cu creatura Sa căzută. În baza acestei ispăşiri omul păcătos a redevenit fiu al lui Dumnezeu prin adopţie.

Dacă teza protestantă este cea corectă atunci Hristos a plătit o dată pentru totdeauna pentru păcat, iar atunci când Îl primim prin credinţă ni se şterg păcatele. În aceste condiţii jertfa de pe Cruce a avut loc o singură dată pentru totdeauna şi nu poate fi repetată. Cu alte cuvinte, nu se mai poate adăuga nimic jertfei încheiate acum două milenii, iar nouă nu ne mai rămâne decât să credem în mântuirea realizată deja şi astfel să o primim.

Dacă teza catolică este cea corectă atunci Hristos a adus o jertfă de îmbunare a Tatălui, iar această jertfă îşi continuă efectul propiţiator prin mijlocirea în Cer a Mântuitorului înviat. Păcatele noastre, cele de fiecare zi sunt ispăşite prin această mijlocire continuă prin care (încă) se face ispăşire pentru noi. La această lucrare de ispăşire participăm prin intermediul jertfei euharistice în cursul căreia Hristos, în persoana preotului, oferă Trupul şi Sângele Său Tatălui.

Devine clar, astfel, de ce creştinismul protestant a respins existenţa unei preoţii sacramentale în interiorul Bisericii, distincte de preoţia tuturor credincioşilor. Dacă nu există o jertfă euharistică pe care să o putem săvârşi astăzi, atunci este inutilă existenţa unei preoţii legată de ea. Atât respingerea Liturghiei ca jertfă, cât şi respingerea sacerdoţiului ministerial legat de aceasta, decurge firesc din doctrina îndreptăţirii numai prin credinţă (sola fide), a cărei lipsă de temei biblic am discutat-o cu altă ocazie.


[1] Lumen Gentium 10.

[2] Lumen Gentium 10.

[3] Cf. Sacrosanctum Concilium 33.

[4] Cf. Lumen Gentium 10.

[5] În Richard Bennett şi Martin Buckingham (ed.), Departe de Roma, aproape de Dumnezeu, Editura Agape, 2001, pentru volumul I, Fagaras, vol. I, p. 49.

[6] Meredith Kline, Kingdom Prologue, Genesis Foundations for a Covenantal Worldview, Two Age Press, 2000, p. 231-232.

Anunțuri
Published in: on August 18, 2011 at 9:53 am  Comments (2)  

The URI to TrackBack this entry is: https://mihaisarbu.wordpress.com/2011/08/18/clerul-catolic-jertfa-euharistica-si-biblia/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Felicitari pentru articol.Sunt ortodox, dar lasand la o parte deosebirile de doctrina, atat catolicilor cat si ortodocsilor le este infirmata aceasta preotie sacerdotala de catre protestanti/neoprotestanti; materialul tau este folositor amandurora.Doamne ajuta!

  2. Christos n-a fost impartit intre cultele religioase, ci S-a jertfit pentru toti oamenii. Desi sunt crestin practicant intr-o forma neoprotestanta a inchinarii catre Sfanta Treime (posibil marginalizata sau anatemizata de Dvs), eu si cei care ne inchinam impreuna lui Christos, Imparatul Universului, credem atat in preotia universala a tuturor crestinilor cf. 1 Petru 2.9; Apoc. 1.6, cat si in treapta preotiei slujitoare(sacerdotale) in Christos a acelora chemati si recunoscuti ca slujitori ai lui Dumnezeu (de catre alti slujitori prin manifestarea Primatului Apostolic) cf. 1 Cor. 3.5-9, cu sublinierea in versetul 9 „noi” – adica Paul si Apolo si „voi” adica crestinii din Corint. In cer nadajuiesc sa va cunosc si pe Dvs, care ati scris articoul, dar si pe Dvs, care ati scris comentariul. Doamne, tine-ne in iubirea Ta sa gustam din Tine tot mai mult! DT


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: