Doctrina catolică a transsubstanţierii în lumina Scripturii


Transsubstanţierea – ce înseamnă ea?

Am văzut în secţiunea precedentă că pâinea şi vinul trebuie să devină Trupul şi Sângele lui Isus Hristos în cursul jertfei euharistice, altfel nu ne putem împărtăşi din jertfa mântuitoare. Această transformare a darurilor în cursul liturghiei se numeşte, în teologia catolică, transsubstanţiere (din lat. trans-substantiatio). Motivul pentru care a fost nevoie de născocirea unui termen atât de lung şi dificil de pronunţat este acela că în momentul în care disputele privind transformarea darurilor au fost tranşate era în vogă filosofia lui Aristotel. Pentru a formula învăţătura privind transformarea darurilor pe înţelesul contemporanilor cu carte teologii au introdus acest termen iar Biserica l-a adoptat.

În esenţa, doctrina transsubstanţierii vrea să spună că în urma transformării darurilor în cursul liturghiei pâinea şi vinul devin Trupul şi Sângele Domnului Isus. Se păstrează aparenţa pâinii şi vinului, adică simţurile noastre naturale nu percep nici o transformare, dar în ciuda acestor aparenţe externe avem de-a face cu o transformare reală. Nu avem de-a face cu o transformare fizică, este adevărat, dar transformarea este, totuşi, una reală. Ea este accesibilă numai credinţei.

În filosofia aristotelică orice lucru are nişte trăsături externe, numite accidente şi o esenţă numită substanţă. Substanţa unui lucru ne spune ce este acel lucru cu adevărat, iar accidentele se referă la felul în care acel lucru ne apare. Diferenţa dintre substanţă şi accident, pentru Aristotel, este dat de faptul că schimbând accidentele unui lucru acel lucru nu încetează să fie ceea ce este. Dar schimbând substanţa unui lucru acel lucru încetează să fie ceea ce este şi se transformă în altceva.

În ce priveşte subiectul nostru, trans-substanţierea se referă la faptul că pâinea îşi pierde substanţa, devenind Trupul Domnului, dar rămân intacte accidentele (aparenţele exterioare). Termenul este folosit pentru prima dată de Hildebert din Tours în jurul anului 1080. Termenul este preluat încetul cu încetul de alţi teologi şi ajunge să fie folosit în 1215 la Conciliul Ecumenic VI Lateran şi în 1279 la Conciliul Ecumenic de la Lyon.

Înainte să discutăm temeiurile biblice ale acestei doctrine ar fi bine să răspundem la două întrebări care se pun adesea. Nu cumva prin formularea învăţăturii despre transsubstanţiere teologia s-a lăsat influenţată prea mult de filosofia lumească în dauna revelaţiei? De asemenea, nu este cumva acest termen unul desuet, care ar trebui abandonat, având în vedere că este legat de o filosofie ce şi-a trăit traiul şi a murit de moarte bună?

În ce priveşte prima problemă, răspunsul este unul clar negativ pentru oricine cunoaşte filosofia peripatetică. Practic avem de-a face cu formularea unei idei complet nearistotelice în termeni aristotelici. Astfel, limbajul creat de stagirit este folosit într-un fel care, timp de secole, l-a făcut probabil să se învârtă în mormânt ca un titirez. Pentru un filosof peripatetic autentic accidentele sunt legate natural de substanţa şi nu au cum să existe separat de aceasta. Ne putem închipui o substanţă care sa nu posede un accident sau altul ce i-ar fi propriu în mod normal. Dar ca o substanţă să apară sub forma accidentelor unei alte substanţe – respectiv trupul lui Hristos să apară sub accidentele pâinii – este ceva de neconceput. În măsura în care un reproş poate fi adus doctrinei transsubstanţierii aceasta ar trebui să vină din partea filosofilor aristotelici, în privinţa în care este folosit jargonul lor. Dar astfel de ciudăţenii lingvistice sunt de neevitat când dorim să formulăm în termenii unui limbaj adaptat descrierii naturalului realităţi supranaturale.

În ce priveşte chestiunea actualităţii, este adevărat că astăzi, când Aristotel este demult dat uitării şi terminologia filosofiei sale a devenit un jargon de neînţeles pentru cei mai mulţi, termenul de transsubstanţiere s-ar putea să nu fie cel mai fericit. Important este, însă, să reţinem ideea pe care vrea să o transmită. Iar cât timp nu vom găsi un termen la fel de precis, dar mai pe gustul limbajului contemporan este bine să îl păstrăm şi să facem efortul să cercetăm la ce se refereau cei care l-au propus şi folosit în cunoştinţă de cauză.

Să nu uităm că folosirea unui termen tehnic legat de un limbaj deja mort are avantajele sale. El nu se schimbă cu timpul, ci păstrează mereu acelaşi sens. Mai ales în teologie, unde încercăm să exprimăm realităţi veşnice în termeni supuşi schimbărilor aduse de timp există mereu pericolul să spunem astăzi altceva decât am spus ieri, cu toate că folosim aceeaşi termeni. Un limbaj mort, precum jargonul unei filosofii care nu mai evoluează, păstrează în timp un sens dat.

Pentru a înţelege acest lucru să vedem un exemplu opus. O altă expresie care se foloseşte legat de transsubstanţiere este aceea de prezenţă reală a lui Hristos în daruri. Această expresie se referă la rezultatul transsubstanţierii, adică la faptul că sub forma exterioară a pâinii şi vinului, după consacrare Hristos este prezent cu adevărat pe altar. Originile sale se regăsesc în spaţiul protestant şi anti-catolic anglo-saxon, iar la origine se referea la o prezenţă „spirituală” şi temporară a Domnului în daruri, în felul în care Calvin o concepea. Se pare că primul care foloseşte expresia este calvinistul englez Hugh Latimer (1490-1547). Printr-o ironie a sorţii (istoria are un simţ al umorului inegalabil) expresia „prezenţa reală” este folosită astăzi în spaţiul anglo-saxon pentru a desemna prezenţa sacramentală a Domnului Isus Hristos în pâinea şi vinul consacrat, în felul în care o concep catolicii. Când un catolic sau protestant de limbă engleză vorbeşte despre „prezenţă reală” legat de pâinea şi vinul de la Cina Domnului ambii se referă la doctrina catolică. Dar nu ne este greu să ne închipuim că, aşa cum această expresie şi-a început cariera spunând un lucru complet diferit de ceea ce spune acum, peste ceva vreme îşi va schimba sensul din nou. Deci, spre deosebire de „transsubstanţiere”, care înseamnă acelaşi lucru şi pentru Hildebert din Tours sau părinţii Conciliului Tridentin, cât şi pentru catolicii de astăzi, expresia „prezenţă reală” este nesigură.

Acum că ne-am definit termenii să vedem ce temeiuri biblice avem pentru această doctrină.

Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică (Ioan 6:54)

Capitolul 6 al Evangheliei după Ioan conţine una din cele mai importante dovezi ale prezenţei reale a Domnului. Episodul întreg este mult prea lung pentru a fi reprodus aici, aşa că rog cititorii să urmărească textul în propria Biblie.

În versetul 4 aflăm că evenimentele şi discuţiile istorisite în acest capitol au loc în preajma sărbătorii de Pasti. Acest lucru este semnificativ, pentru că de la început avem o indicaţie clară că tot ce urează este legat de semnificaţia acestei sărbători. Mulţimea care Îl ascultă este flămândă, iar El hrăneşte miraculos cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti. După aceasta este nevoit să scape, pentru că cei adunaţi, cu burdihanele pline, se umplu prea tare de entuziasm şi, crezând că El este profetul anunţat de Moise, vor să-L facă rege. Isus traversează marea şi ajunge la Capernaum. Acolo mulţimea Îl găseşte din nou şi Îl mai pune o dată la încercare, ca să vadă dacă El este, cu adevărat profetul:

30. „Ce semn faci Tu, deci”, I‑au zis ei, „ca  să‑l vedem, şi să credem în Tine? Ce lucrezi Tu? 31. Părinţii noştri au mîncat mană în pustie, după cum este scris: «Le‑a dat să mănînce pîne din cer.”

Întrebarea lor este semnificativă, dacă ţinem cont că potrivit unei tradiţii rabinice, profetul care urma să vină urma să facă minuni similare cu cele ale lui Moise, de exemplu să dea pâine din cer adepţilor săi. Întrebarea lor înseamnă, de fapt, „eşti tu profetul anunţat de Moise?” Este evident că în ciuda unui miracol atât de important precum înmulţirea pâinilor şi peştilor ei încă nu cred în El, ci doar vor să se asigure, urmându-L, că nu vor mai flămânzi. Dar este clar că nu sunt pregătiţi să Îl urmeze cu adevărat. Cu alte cuvinte, nu au credinţă, deşi ar dori să creadă, având în vedere avantajele materiale pe care le aşteaptă.

Isus ştie aceste lucruri şi chiar înainte să se ajungă la această provocare El insistă asupra importanţei credinţei:

26. Drept răspuns, Isus le‑a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun, că Mă căutaţi nu pentrucă aţi văzut semne, ci pentrucă aţi mîncat din pînile acelea, şi v’aţi săturat. 27. Lucraţi nu pentru mîncarea peritoare, ci pentru mîncarea, care rămîne pentru viaţa vecinică, şi pe care v’o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică, însuş Dumnezeu, pe el L‑a însemnat cu pecetea Lui.“ 28. Ei I‑au zis: „Ce să facem ca să săvîrşim lucrările lui Dumnezeu?” 29. Isus le‑a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L‑a trimes El.“

Într-adevăr, având în vedere ce urmează să le reveleze Isus cei adunaţi să-L asculte au nevoie de toată credinţa de care dispun.

Să observăm deocamdată două lucruri. Când Isus vorbeşte despre El Însuşi ca pâine şi cere numai credinţă, El se referă la persoana Sa, iar Cel care dă această pâine din cer este Dumnezeu Tatăl. La cererea iudeilor de a le da această pâine mereu Isus le răspunde în versetul 35: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată.” Cât timp Isus vorbeşte de spre propria persoană cere doar credinţă. Despre a mânca această pâine nu se vorbeşte deocamdată.

În versetul 51, însă, apare o schimbare de subiect:

Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii.

De data aceasta nu mai este vorba despre a crede ci despre a mânca. Nu mai este vorba despre persoana lui Isus, ci despre trupul Său. Nu mai este Dumnezeu Tatăl cel care dă pâinea, ci Isus este Cel care o dă, spre a fi mâncată. Să fie vorba aici despre o metaforă, în sensul că a mânca trupul Domnului înseamnă a crede în El? Puţin probabil, pentru că în limbajul semitic a mânca trupul, sau a bea sângele cuiva înseamnă a urî pe cineva şi a-i face rău, mai ales prin calomniere. Dacă Isus s-a exprimat metaforic, atunci El a spus ceva de genul acesta: cine mă calomniaza şi îmi face rău va trăi în veac.

Una din regulile de baza în privinţa folosirii metaforelor este aceea de a evita pe cât posibil acelea care pot crea confuzii. Dacă Isus dorea să spună doar că oamenii trebuie să creadă în El, şi nimic mai mult (sola fide), atunci metafora mâncării trupului Său – metaforă ce exista deja în limbi semitice cu un sens bine fixat – era extrem de prost aleasă. Evreii prezenţi, în baza felului în care metafora binecunoscută a mâncării trupului funcţiona în limba lor, nu puteau să tragă altă concluzie decât că nu au de-a face cu o metaforă. Dacă ideea ca trebuie să mănânci trupul lui Isus şi să bei sângele Său pentru a avea viaţă veşnică este absurd, ideea că trebuie să Îl calomniezi şi să Îi faci rău ca să trăieşti în veac (sensul metaforic al expresiei) este şi mai absurd. Cei ce L-au ascultat au tras concluzia că El vorbea la propriu (v. 52), pentru este singura concluzie la care se poate ajunge.

Expresia apare, cu sensul figurat, de mai multe ori în Vechiul Testament:

Când înaintează cei răi împotriva mea, ca să‑mi mănânce carnea,  tocmai ei ‑ prigonitorii şi vrăjmaşii mei ‑ se clatină şi cad. (Psalmul 27:2)

(…) nu vă mai săturaţi de carnea mea? (Jov 19:22)

3. După ce au mâncat carnea poporului Meu, după ce‑i jupoaie pielea, şi‑i sfărâmă oasele; îl fac bucăţi; ca ceea ce se fierbe într-o oală, ca şi carnea dintr-un cazan, 4. apoi strigă către Domnul. Dar El nu le răspunde, ci Îşi ascunde Faţa de ei în vremea aceea, pentru că au făcut fapte rele. (Mica 3:3)

Nebunul îşi încrucişează mâinile, şi îşi mănâncă însăşi carnea lui. (Eclesiastul 4:5)

Dacă Isus s-a exprimat metaforic, atunci acestea sunt precedentele în baza căreia ar trebui interpretat ceea ce spune. În alte locuri în aceeaşi Evanghelie Isus spune „Eu sunt uşa” (10:9), sau „Eu sunt adevărata viţă” (15:1), dar având în vedere că astfel de metafore nu există în limbile semitice cu sens fixat, sensul lor este dat exclusiv de context. Deci este clar că în respectivele cazuri avem de-a face cu metafore, spre deosebire de cazul nostru. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cazuri vetero-testamentare în care Dumnezeu este numit „stâncă”, „pasăre”, sau „turn”. Sensul acestor metafore este clar şi nu există nici o posibilitate să înţelegem greşit intenţia autorului.

Un alt argument, folosit deja de Zwingli împotriva lui Luther şi a papistaşilor, în privinţa Prezenţei Reale priveşte versetul 63 din capitolul pe care îl discutăm: „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele, pe care vi le‑am spus Eu, sunt duh şi viaţă.” Oponenţii Prezenţei Reale susţin că Isus aici afirmă explicit că ceea ce a spus trebuie luat în sens spiritual şi nu literal. Deci noi mâncăm carnea Lui şi bem sângele Lui prin faptul că avem credinţă în El. De asemenea, El Însuşi spune „carnea nu foloseşte la nimic”, deci nu poate vorbi literal când se referă la carnea Sa, ci doar metaforic.

Cum putem răspunde la aceste contraargumente? În primul rând, nu încape nici o îndoială că ceea ce ne spune aici Isus trebuie înţeles în sens spiritual. Dar spiritual nu înseamnă metaforic. Cel puţin nu potrivit uzului biblic al termenului spiritual. Este adevărat că pentru anumite curente filosofice greceşti spiritul este ceea ce se opune materialului şi trupului material. Dar în Scriptură spiritual se referă la Duhul Sfânt. Un om spiritual, în sens biblic, este cineva umplut de Duhul Sfânt, nu cineva care pune accent pe partea sa nematerială, ce s-ar opune în vreun fel trupului său şi materialităţii.

Deci orice contrapunere a unei înţelegeri spirituale, ca fiind una opusă celei literale se inspiră din surse platonice (eventual filtrate printr-o „spiritualitate” gnostică). Când Isus spune „cuvintele, pe care vi le‑am spus Eu, sunt duh şi viaţă” nu vrea să spună că nu trebuie să-L înţelegem literal, ci că cei care tocmai L-au respins au făcut-o pentru că nu-L au pe Duhul Sfânt. O învăţătură atât de grea precum cea pe care tocmai a dat-o cere multă credinţă, iar credinţa o dă Duhul Sfânt.

Cât despre carne, care nu foloseşte la nimic, aici Isus foloseşte o binecunoscută metaforă biblică, potrivit căreia tendinţele omului aflat sub păcat, care îl depărtează de Dumnezeu sunt numite astfel. Să observăm, de altfel, că atunci când spune pe de o parte că „trupul (sarx)Meu este cu adevărat o hrană” (v. 55) şi „cine mănâncă trupul (sarka) Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el” (v. 56) şi, pe de altă parte „carnea (sarx) nu foloseşte la nimic” (v. 63) avem de-a face cu două sensuri diferite ale termenului grec sarx (carne), chiar lăsând la o parte ca în primul caz se referă la carnea Sa, iar în al doilea la carne, în sens general. Din moment ce ne-a spus că viaţa veşnică se câştigă mâncând carnea Lui este puţin probabil să ne spună pe urmă că aceasta nu foloseşte la nimic. Avem de-a face cu folosirea aceluiaşi termen, sarx (carne, trup) folosit în două sensuri diferite la o distanţă mică, de unde şi confuzia.

Însă, dacă vom urmări în Evanghelii felul în care Isus reacţionează la întrebările interlocutorilor Săi vom observa că de data aceasta va trebui să interpretăm cuvintele Sale literal. El foloseşte metafore adesea şi adesea este înţeles greşit de către cei care iau cuvintele Sale literal, dar întotdeauna El are grijă să îi corecteze pe cei care nu L-au înţeles, cu două excepţii pe care le voi discuta îndată. Din contră, atunci cânt ascultătorii Săi sunt scandalizaţi, înţelegând corect ceea ce El spune, Isus repetă mesajul Său în termeni mai puternici şi mai tranşanţi, exact ca în acest loc. Dar să vedem mai

întâi exemple care să dovedească acest mod al Lui de a reacţiona.

După cum spuneam când interlocutorii iau literal ceea ce Isus spune metaforic, Domnul se opreşte mereu să explice imediat în metafora pe care tocmai a folosit-o.

De exemplu, discutând cu Nicodim despre naşterea din nou, acesta ia literal cuvintele Sale şi întreabă dacă se poate întoarce cineva în pântecele mamei sale (Ioan 3:4). Isus îl corectează îndată. 

Cu altă ocazie Isus le atrage atenţia ucenicilor să ia aminte la aluatul fariseilor şi saduceilor (Matei 16:6), însă ucenicii cred că Domnul se referă la faptul ca nu au luat pâine.  Isus îl corectează îndată, spunându-le că se referea la ipocrizia lor (vezi şi Luca 12:1).

În Evanghelia după Ioan Isus le spune la un moment dat ucenicilor că El are „o mâncare, pe care voi n-o cunoaşteţi.” (Ioan 4:32), dar aceştia cred că cineva i-a adus hrană. Isus îi corectează îndată: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimes, şi să împlinesc lucrarea Lui.”

Când Isus primeşte vestea morţii lui Lazăr El le spune ucenicilor Săi că acesta doarme, dar îndată este nevoit să le spună explicit „Lazăr a murit” (Ioan 11:14).

Cu altă ocazie Isus le spune fariseilor că acolo unde merge El ei nu pot veni. Aceştia înţeleg că ar vrea să se sinucidă. Isus, răbdător ca întotdeauna în astfel de situaţii, îi lămureşte că El vine de sus şi că acolo trebuie să se întoarcă, iar ei nu îl pot urma din cauza păcatelor lor (Ioan 8:21-25).

Din contră, când cuvintele sale trebuie luate la propriu, iar interlocutorii sunt scandalizaţi de ce aud, El repetă ceea ce are de spus, accentuând partea scandaloasă.

După ce iudeii Îl acuză că ar fi samaritean şi posedat de diavol El le răspunde că „Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea” (Ioan 8:51). Asta e prea de tot pentru ei, care sunt convinşi acum că are drac de spune astfel de lucruri, având în vedere că „Avraam a murit, proorocii de asemenea au murit” (v. 52). Dar Isus nu face altceva decât să sublinieze, de două ori chiar, că îi este superior (v. 56) şi chiar anterior (v. 58) lui Avraam.

Pe când se afla în Galileea i-au adus un bărbat ce zăcea infirm pe o targă. El îi iartă păcatele, iar fariseii sunt scandalizaţi că a îndrăznit să facă ceea ce numai Dumnezeu poate să facă. Reacţia lui Isus este să sublinieze, fără jumătăţi de măsură, că are autoritatea de a ierta păcate (Matei 9:1-6).

Când le spune iudeilor că El este pâinea care „s-a pogorât din Cer” (Ioan 6:41), ei nu Îl cred, pentru că interpretează literal acest lucru şi au dreptate. Isus a venit, literal, din Cer pe pământ prin întruparea Sa. El nu face altceva decât să repete afirmaţia Sa, în ciuda faptului că interlocutorii săi sunt scandalizaţi. O face în versetele 50, 51 şi 58.

Cu aceeaşi ocazie, când iudeii înţeleg că El le cere să Îi mănânce carnea şi să Îi bea sângele, în sens literal, El nu se opreşte să le explice metaforic afirmaţia Sa, ci întăreşte de mai multe ori sensul literal al cuvintelor Sale. Între versetele 53 şi 54 are loc o schimbare ce se pierde în traducere:

53. Isus le‑a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi (phagete) trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. 54. Cine mănâncă (trogon) trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţa vecinică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.

Verbul phago (a mânca) poate fi folosit în greacă atât în sens literal, cât şi metaforic. Însă verbul trogo (a mesteca) nu poate fi folosit decât în sens literal. Textul biblic schimba un verb cu celălalt pentru a accentua caracterul literal al poruncii Domnului. În continuare, în versetele 56, 57 şi 58 găsim acelaşi verb trogo:

55. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. 56. Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. 57. După cum Tatăl, care este viu,  M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine, va  trăi şi el prin Mine. 58. Astfel este pâinea, care s-a pogorât din cer, nu ca mana, pe care au mâncat-o părinţii voştri, şi totuşi au murit: cine mănâncă pâinea aceasta, va trăi în veac.

Este clar, deci, pe temeiul practicii cu care Domnul ne-a obişnuit cu alte ocazii şi a termenilor folosiţi, că avem de-a face cu porunca de a-I mânca literal trupul şi de a-I bea literal sângele.

Acest lucru nu este contrazis nici de cele două contraexemple din Ioan 2:18-22 (vezi şi Matei 26:61,62) şi Ioan 4:10-15. În cele două cazuri interlocutorii săi Îi iau cuvintele literal, dar El nu îi corectează. În ce priveşte episodul cu femeia samariteancă (Ioan 4), Isus conduce discuţia în aşa fel încât nu este necesar pentru scopul pe care şi l-a propus (de a o face un mesager între locuitorii cetăţii ei) să o corecteze pe imediat, cum Îi este obiceiul, cum că apa de care vorbeşte nu este una fizică. În ce priveşte episodul din capitolul al 2-lea al aceleiaşi Evanghelii, să vedem textul:

18. Iudeii au luat cuvântul, şi I‑au zis: „Prin ce semn ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?”19. Drept răspuns, Isus le‑a zis: „Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.“ 20. Iudeii au zis: „Au trebuit  patruzeci şi şase de ani, ca să se zidească Templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?” 21. Dar El le vorbea despre Templul trupului Său. (Ioan 2: 18-21)

59. Preoţii cei mai de seamă, bătrânii şi tot Soborul căutau vre‑o mărturie mincinoasă împotriva lui Isus, ca să‑L poată omorî. 60. Dar n-au găsit niciuna, măcar că s-au înfăţişat mulţi martori mincinoşi. La urmă au venit doi, 61. şi au spus: Acesta a zis: „Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu şi să‑l zidesc iarăşi în trei zile.” 62. Marele preot s-a sculat în picioare, şi I‑a zis: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?” 63. Isus tăcea. (Matei 26: 59-63)

Iudeii cred că Isus se referă la Templul lui Irod când spune că El îl va ridica în trei zile după ce va fi distrus. Ori El se referea la propriul trup.

Să observăm, pentru în primul rând, că în acest caz avem de-a face cu un text profetic, pe când în textul de care ne ocupăm este vorba despre o învăţătură. O profeţie, prin însăşi natura ei, nu devine întru totul clară decât după ce s-a împlinit (cu tot respectul pentru Hal Lindsey şi tovarăşii săi), pe când o învăţătură trebuie să fie clară de la început.

În al doilea rând, nu avem de-a face cu o metaforă aici. Templul şi trupul Domnului reprezintă aceeaşi realitate, la fel cum trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt (1 Corinteni 6:19) în sens real şi nu doar metaforic. Nu întâmplător perdeaua Templului s-a rupt când Isus a murit pe cruce: „fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea sfânt, 20. pe calea cea nouă şi vie, pe care ne‑a deschis‑o El, prin perdeaua din lăuntru, adică trupul Său” (Evrei 10:19-20). Trupul Său este antitipul şi împlinirea tipului care a fost Templul Vechiului Legământ. În ce fel devine trupul Său o cale de acces spre Sfânta Sfintelor cerească? Prin împărtăşirea cu trupul Său euharistic, desigur.

Acesta este trupul Meu (Matei 26:26; Marcu 14:22; Luca 22:19; 1 Corinteni 11:24)

Atât iudeii cât şi ucenicii sunt surprinşi de cuvintele lui Isus în episodul pe care tocmai l-am discutat. Cei mai mulţi nu-şi pot închipui despre ce vorbeşte Isus şi Îl părăsesc, dar o mână de ucenici decid să-L urmeze mai departe cu toate că sunt la fel de contrariaţi. În numele acestora din urmă Petru Îl asigură pe Domnul că vor rămâne pe mai departe alături de El: „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.” (Ioan 6:68)

Să ne amintim că acest incident a avut loc de Paşti, cu exact un an înainte de răstignire. Cu ocazia ultimei cine pe care o vor mânca împreună Domnul le clarifică pe deplin învăţătura Sa privind cuminecarea din trupul şi sângele Său. Scriptura ne redă de patru ori acest important episod. De trei ori în Evanghelii şi o dată în Corpus Paulinum:

26. Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi a dat‑o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.“ 27. Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l‑a dat, zicând: „Beţi toţi din el; 28. căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. 29. Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.“ (Matei 26:26-29)

22. Pe când mâncau, Isus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi le‑a dat, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.“ 23. Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l‑a dat, şi au băut toţi din el. 24. Şi le‑a zis: „Acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi. 25. Adevărat vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din rodul viţei, până în ziua când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu.“ (Marcu 14:22-25)

17. Şi a luat un pahar, a mulţumit lui Dumnezeu, şi a zis: „Luaţi paharul acesta, şi împărţiţi‑l între voi; 18. pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când va veni Împărăţia lui Dumnezeu.“ 19. Apoi a luat pâine; şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o, şi le‑a dat‑o zicând: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.“ 20. Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul, şi li l‑a dat, zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi.“ (Luca 22:17-20)

23. Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat; şi anume că, Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. 24. Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o, şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” 25. Tot astfel, după cină, a luat paharul, şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.” 26. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El. 27. De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. 28. Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. 29. Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului. 30. Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini dorm. (1 Corinteni 11:23-30)

Citind aceste texte clare catolicul răspunde „Amin, Doamne. Cred şi mărturisesc că acesta este trupul Tău.”, iar protestantul va răspunde „Amin, Doamne. Cred şi mărturisesc că acesta reprezintă trupul Tău”.

Antagonismul dintre cele două părţi este atât de intens încât astăzi folosim expresia hocus pocus când vorbim despre magie, vrăjitorie sau iluzionism. Această expresie este o deformare batjocoritoare a traducerii latine a cuvintelor Mântuitorului: hoc est corpus meum (acesta este trupul Meu), folosite în Liturghia latină pentru instituire.

De altfel, în lumea protestantă nu există o opinie comună în ce priveşte sensul expresiei hoc est corpus meum. Luther şi luteranii de astăzi preferă o interpretare destul de apropiată de cea catolică, Zwingli a optat pentru o interpretare pur metaforică, iar Calvin a încercat să găsească un compromis între aceste două opţiuni, vorbind de o vaporos şi nedefinit sens „spiritual” în care trupul lui Isus ar fi prezent în cuminecătură. Avantajul acestei intepretări este că, fiind atât de vagă nu poate fi contrazisă cu argumente concrete. Poziţia calvinistă pare să fie, cu adevărat, una mediană între cele două, pentru că atât evanghelicii de astăzi, care îl urmează pe Zwingli, cât şi luteranii o resping la fel de energic. După cum se ştie, un compromis adevărat este acela care nemulţumeşte în egală măsură toate părţile.

Nici nu este de mirare că Reforma nu împlinise încă un secol când a putut apărea o carte cu titlul sugestiv Ducentae Verborum, ‘Hoc Est Corpus Meum’ Interpretationes (Două sute de interpretări ale experesiei „acesta este trupul Meu”). Volumul a fost scris de protestantul Christopher Rasperger şi publicat la Ingolstadt în 1577. Este remarcabilă, prin urmare, consecvenţa cu care protestantismul evanghelic urmează poziţia zwingliană, singura cu adevărat coerent protestantă după părerea mea.

Dar, să ne întoarcem la disputa dintre protestanţii evanghelici şi catolici. Textul este suficient de clar încât noi catolicii să îi lăsăm pe fraţii noştri protestanţi să demonstreze că aceste cuvinte pot fi luate în sens figurativ şi nu literal, cum le interpretăm noi.

Să remarcăm încă o dată că metaforic, sau figurativ nu este acelaşi lucru cu spiritual. Este important să insistăm pe acest lucru pentru că la mulţi autori protestanţi vom găsi această confuzie, ce îi va face să creadă despre ei înşişi că sunt oameni spirituali dacă iau anumite pasaje în sens figurativ. În schimb, catolicii ar fi carnali, pentru că iau de bună, adică în sens literal, ceea ce spune Scriptura. În mod clar, avem de-a face cu o confuzie în astfel de cazuri, luând drept sinonime termeni ce nu  au defel acelaşi sens.

Să observăm că, dacă Isus a dorit să fie înţeles metaforic a ales foarte prost momentul. Cu exact un an înainte, tot de Paşti, El a spus ucenicilor că ei trebuie să îi mănânce trupul şi să îi bea sângele dacă vor să aibă viaţă veşnică. Este clar din text că şi ei au înţeles aceste cuvinte literal, dar spre deosebire de ceilalţi s-au resemnat şi au decis să rămână cu Domnul, chiar dacă nu înţelegeau încă despre ce este vorba. Iată că acelaşi Învăţător care a transformat apa în vin, a umblat pe apă şi a înviat morţi cu mai multe ocazii le spune că pâinea este trupul Său iar vinul este sângele Său. Ce puteau înţelege nişte oameni simpli şi needucaţi în ce priveşte filosofia limbajului? Ce puteau înţelege nişte oameni care credeau din start în omnipotenţa divină, iar trei ani petrecuţi alături de Isus nu au făcut decât să le întărească această credinţă? Desigur vor lua aceste cuvinte în sensul lor propriu şi literal.

Un argument adus în favoarea sensului figurativ ar fi textele paralele deja menţionate mai sus: „Eu sunt uşa” (Ioan 10:9), sau „Eu sunt adevărata viţă” (Ioan 15:1). Este clar în aceste cazuri că Isus nu este în sens literal o uşă sau o viţă. Problema cu astfel de exemple este că acestea nu sunt paralele. Bunăoară, „Eu sunt uşa” ar fi un text paralel cu „acesta reprezintă trupul Meu”, dacă ar avea sensul de „eu reprezint uşa”. Ori Isus nu vrea să spună că persoana Sa ar reprezenta o uşă sau o viţă de vie, ci ca uşa, sau viţa îl reprezintă pe El.

Dacă voi spune că David este leul lui Iuda, vom înţelege fără greutate că avem de-a face cu o metaforă. David este curajos şi determinat precum un leu. Este şi cazul exemplelor din Ioan 10:9, 15:1 şi a altora echivalente. Dar dacă voi spune despre un leu că este David, arătând concret leul în cauză, atunci asta nu poate însemna decât că respectivul animal poartă numele de David şi nu că l-ar reprezenta pe David. Acest al doilea caz este paralel cu formula „acesta este trupul meu”.

Un alt argument este acela că dacă arătăm o fotografie sau o hartă şi spunem „aceasta este soţia mea” şi că „aceasta este ţara mea”, nimeni nu va înţelege că aş fi căsătorit cu o bucată de hârtie, sau că ţara mea ar fi o bucată de hârtie. La fel, „acesta este trupul Meu” este o metaforă pentru „această pâine reprezintă trupul Meu”.

Diferenţa dintre exemplul cu fotografia şi harta, pe de o parte, şi pâinea, pe de altă parte, este aceea că o fotografie şi o hartă sunt prin însăşi natura lor nişte obiecte artificiale, confecţionate cu un singur scop: să reprezinte ceva. De aceea, când spunem că o fotografie, o hartă, un tablou sau o statuie este cutare persoană, cutare obiect sau cutare loc, nu ne putem gândi decât că avem de-a face cu o reprezentare. În fond, asta este funcţia obiectului.

Nu este, însă, cazul pâinii. Rostul pâinii nu este acela de a reprezenta ceva, ci de a fi mâncată. Nimic din pâine nu ne aduce aminte de carne sau trup, pentru că nu există nici o asemănare. De fapt, Domnul instituie corespondenţa dintre pâine şi trupul Său tocmai prin cuvintele Sale, spre deosebire de o fotografie care prin însăşi natura sa poartă o asemănare cu ceea ce reprezintă. Deci nu putem lua astfel de paralele ca să ne lămurim dacă corespondenţa dintre pâine şi trup este una figurativă doar, sau avem de-a face cu o identitate între cele două.

Un alt contraargument la poziţia catolică ar fi acela că în Marcu 14:25 Domnul vorbeşte despre „rodul viţei”, iar Pavel în 1 Cor. 11:26, 27, 28 vorbeşte despre pâine, în ambele cazuri după consacrare. Deci, chiar după consacrare avem de-a face doar cu pâine şi vin.

Aceste patru versete nu demonstrează în nici un caz că pâinea şi vinul nu s-au transformat în trupul şi sângele Domnului. Chiar noi catolicii vorbim despre vin consacrat, când ne referim la sângele Său aflat pe altar, dar nimeni nu ne-ar acuza că nu am crede în transsubstanţiere.

La fel, în Ioan 9 avem exemplul orbului din naştere, care este vindecat de Isus în versetul 7, este numit „cel ce fusese orb mai înainte” în versetul 13, numai ca să fie numit din nou „orb” în versetul 17. Să înţelegem din versetul 17 că, de fapt, el nu fusese vindecat înainte de Domnul? Ar fi absurd. În acelaşi fel, în Marcu 14:25 şi 1 Cor. 11:26, 27, 28 avem de-a face cu „rodul viţei” şi „pâine”, deşi aceste elemente au fost deja transsubstanţiate în trupul şi sângele Mântuitorului.

Anunțuri
Published in: on Septembrie 22, 2011 at 7:43 am  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://mihaisarbu.wordpress.com/2011/09/22/doctrina-catolica-a-transsubstantierii-in-lumina-scripturii/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: