Ex opere operato – „Magia” sacramentelor catolice


Una din principalele dificultăţi cu care se poate confrunta cineva care doreşte să studieze „din afară” poziţia catolică într-o problemă sau alta pleacă de la faptul că formulările istorice ale doctrinelor pe care le credem şi le mărturisim răspund unor condiţii istorice date. Asta înseamnă că o formulare sau alta va răspunde unei provocări anume şi trebuie intepretată în contextul acelei provocări. Dacă o doctrină sau alta va fi scoasă din contextul său istoric şi va fi tratată ca fiind o formulare completă a ceea ce credem există riscul real de a înţelege greşit poziţia catolică.

Dogmatica catolică s-a format mereu ca răspuns la o erezie sau alta, de aceea formulările istorice ale dogmelor sunt răspunsuri formulate pentru a răspunde unei provocări concrete. Scoasă din acel context, dogma respectivă poate să îşi piardă sensul, exact aşa cum un verset biblic scos din contextul său poate primi sensuri complet rupte de intenţia autorului şi a Autorului.

Un exemplu clasic ar putea fi formula ex opere operato, folosită de Biserica Catolică pentru a descrie felul în care funcţionează sacramentele sale. Scoasă din contextul originar în care a fost formulată, învăţătura privind validitatea sacramentelor ex opere operato (în temeiul lucrării săvârşite) îi face pe mulţi evanghelici să creadă că avem de-a face cu nişte operaţii magice. Chiar autori bine informaţi şi scrupuloşi precum Norman Geisler (unul din autorii mei preferaţi, de altfel) cad în această capcană:

Concepţia catolică despre sacramente, ca oferind har ex opere operato (prin lucrarea înfăptuită) este o perspectivă mistică, dacă nu cumva magică. Este ca şi când s-ar afla inerent în posesia puterii de a produce har în cel ce le primeşte. Aşa cum a remarcat Ronal Nash despre riturile păgâne, „Expresia ex opere operato descrie credinţa păgână potrivit căreia sacramentele lor au puterea de a da individului nemurire într-un mod mecanic, fără o transformare morală sau spirituală din partea primitorului. Aceasta cu siguranţă nu a fost perspectiva lui Pavel despre mântuire sau despre funcţionarea sacramentelor.” Din contră, sacramentele „erau considerate a fi în primul rând dona data, adică binecuvântări conferite asupra acelora care prin firea lor sunt nepotriviţi să participe la noua ordine inaugurată de persoana şi lucrarea lui Isus Hristos. Sacramentele păgâne, însă, confereau beneficiile ex opere operato.”[1]

Cu atât mai puţin ne putem aştepta la autori care nu se ridică la nivelul lui Geisler să aibă o idee mai corectă în această privinţă. Lorraine Boettner este, ca întotdeauna, mai tranşant şi mai departe de realitate:

Învăţătura romană despre sacramente constituie cel mai elaborat sistem de magie şi ritual inventat de vreo religie civilizată, şi de la un capăt la altul este făcută să mărească puterea şi prestigiul clerului. În ideea sa fundamentală este străină de întregul duh al creştinătăţii şi se află în contrast cu vremurile moderne precum ştiinţa medievală a astrologiei de astronomie sau alchimia de chimie[2].

În acest post mi-am propus să discut originile si semnificaţia formulei ex opere operato, în propriul context, iar odată ce i-am clarificat sensul şi ştim despre ce vorbim să discut mai pe larg chestiunea caracterului presupus magic al sacramentelor catolice.

Formula a apărut în contextul discuţiilor privind influenţa vredniciei celui ce săvârşeşte sacramentele asupra validităţii sacramentelor. Deci, se referă la cel care oficiază şi nu la cel care beneficiază de harurile sacramentale.

O teorie susţinea că un sacrament nu este valid decât dacă este săvârşit de o persoană vrednică din punct de vedere moral. De exemplu, un episcop care a renunţat la credinţă în urma persecuţiilor nu poate hirotonisii preoţi, sau dacă o face respectiva hirotonisire este nulă şi fără efect. Dacă un preot trăieşte în păcat în mod deschis sacrificiul liturgic pe care îl săvârşeşte este nul. Această teorie este concentrată în formula ex opere operantis (în temeiul lucrării lucrătorului) şi această formulă este contrazisă de cea adoptată de Biserica Catolică: ex opere operato (în temeiul lucrării săvârşite).

Argumentul pe care se bazează poziţia Bisericii este acela că un sacrament este valid în temeiul instituirii sale de către Mântuitor (direct, sau mediat) şi prin faptul că, în persoana preotului, sau al celui ce săvârşeşte sacramentul (botezul şi căsătoria nu cer, neapărat, un preot ca să fie valide) Hristos însuşi este cel care săvârşeşte actul.

Să vedem o comparaţie. Să presupunem că un pastor sau evanghelist predică evanghelia mântuirii, fidel faţă de mesajul Scripturii. El personal, însă, este un păcătos. Înseamnă asta că mesajul său este incorect? Desigur, nu. Înseamnă că el încă nu a beneficiat de harul Domnului din motive pe care le ştie el şi Domnul, care îi cunoaşte inima. Este posibil ca unii, mişcaţi de vestea cea bună să se lepede de păcat şi să Îl accepte pe Isus ca Domn şi Mântuitor personal? Da, este posibil. Cu alte cuvinte, harul lui Dumnezeu a lucrat prin acest păcătos, chiar dacă el însuşi nu a beneficiat de acesta.

Asta nu înseamnă că mărturia vieţii celui ce vesteşte Cuvântul nu contează. Din contră, poate să aibă o mare influenţă asupra dispoziţiei ascultătorilor săi. La fel, cel ce săvârşeşte sacramentele trebuie să aibă o viaţă ce să dea mărturie despre harul care lucrează prin ele, altfel cei ce primesc sacramentele pot să găsească o cauză de poticnire.

Ceea ce contează, în cazul acesta, este conţinutul mesajului, şi harul care lucrează prin Cuvântul vestit prin cuvânt. Este trist ca tocmai acela care vesteşte Cuvântul Său prin cuvântul său nu a ajuns să guste şi să vadă cât de bun este Domnul, şi putem fi siguri că cineva ca el va fi judecat mai aspru în Ziua Aceea. Cei care l-au ascultat şi s-au lăsat cercetaţi de Duhul lui Dumnezeu, spunând din toată inima „Ai milă de mine, păcătosul”, au fost atinşi de harul lui Dumnezeu care a lucrat în predica aceea.

Situaţia cu sacramentele este echivalentă. Ele sunt valabile ex opere operato, în sensul că nu depind de vrednicia personală a săvârşitorului, ci de Acela care lucrează prin ele.

Să mergem mai departe. Nu toţi cei ce vor asculta predica se vor pocăi. Unii nu vor fi mişcaţi şi nu-L vor lăsa pe Duhul Sfânt să îi cerceteze. Asta nu înseamnă că harul nu a lucrat prin predica respectivă, aşa cum o atestă exemplul celor ce s-au pocăit. Deci harul se dă indiferent de vrednicia celui ce vesteşte cuvântul, dar şi de vrednicia celui ce ascultă. La fel, sacramentele lucrează (adică sunt un canal al harului) indiferent de vrednicia săvârşitorului sau de dispoziţia primitorului.

Doar că în cazul celui ce ascultă cuvântul şi îşi împietreşte inima, acel cuvânt v-a mărturisi împotriva lui în Ziua aceea. La fel, sacramentul care este primit fără vrednicie conferă harul, dar acel har va fi spre condamnare, nu spre mântuire. Cel care se spovedeşte fără să se fi pocăit sincer, sau se cuminecă având păcate mortale pe conştiinţă săvârşeşte sacrilegiu, prin faptul că a nesocotit darul lui Dumnezeu, deci pe Dumnezeu însuşi. Deus non irridetur!

Cred că am clarificat astfel nelămurirea lui Erickson:

Uneori poziţia catolică pare să fie contradictorie. Pe de-o parte, se spune că sacramentele îşi produc efectele „independent de meritele şi dispoziţia recipientului”. Pe de altă parte, se consideră că pregătirea morală este necesară pentru ca sacramentul să producă „efectul deplin, necesar pentru justificare” (Millard Erickson, Teologie Crestină, p. 870, citând Joseph Pohle, The Sacraments: A dogmati Treatise, ed. Arthur Preuss, St. Louis, B. Herder, 1942, vol. 1, p. 125)

Sacramentele îşi produc efectele „independent de meritele şi dispoziţia recipientului” în sensul că ele conferă har independent de dispoziţia primitorului. Dar pregătirea morală este necesară pentru ca sacramentul să producă „efectul deplin, necesar pentru justificare”, în sensul că fără dispoziţia necesară sacramentele, tocmai pentru că ele conferă har ex opere operato, îl pun pe recipient în pericolul de a comite sacrilegiu. Dacă nu ar conferi har indiferent de dispoziţia primitorului acesta nu s-ar afla în nici un fel de pericol dacă le-ar primi fără pregătirea morală necesară.

Nelămurirea lui Erickson este cu atât mai ciudată cu cât în paragraful imediat precedent a dovedit că a înţeles în bună măsură ce înseamnă că sacramentele lucrează ex opere operato:

Din perspectivă catolică tradiţională, sacramentele sunt operante ex opere operato („din lucrarea făcută”). Această expresie, folosită prima dată în secolul al XIII-lea, a fost adoptată oficial de către Conciliul de la Trent. Ea arată că acordarea harului depinde de actul în sine, nu de meritele preotului sau ale recipientului. Fără îndoială că trebuie să existe un preot care să îndeplinească sacramentul şi un recipient care să fie pregătit din punct de vedere moral. De fapt, cantitatea harului acordat depinde de dispoziţia şi cooperarea acestuia din urmă. Totuşi, nu aceşti factori sunt cei care fac ca sacramentul să fie operant. Sacramentul ca atare este cauza eficace a operării harului.

În tocmai ca şi în cazul predicii, pe care am dat-o ca exemplu. Harul lucrează prin adevărul conţinutului şi prin lucrarea Domnului. Dispoziţia ascultătorilor influenţează felul în care harul e primit de ei, dar nu are influenţă asupra prezenţei sau absenţei harului.

Şi acum să ne întoarcem la Geisler şi Boettner. Geisler, citându-l pe Ronald Nash, susţine că ar exista o asemănare între riturile păgâne şi sacramentele catolice, iar în acest fel acestea din urma au un caracter păgân. Nash susţine că „Expresia ex opere operato descrie credinţa păgână potrivit căreia sacramentele lor au puterea de a da individului nemurire într-un mod mecanic, fără o transformare morală sau spirituală din partea primitorului. Aceasta cu siguranţă nu a fost perspectiva lui Pavel despre mântuire sau despre funcţionarea sacramentelor.”

Să remarcăm de la început că expresia ex opere operato nu apare niciunde în surse păgâne. Ea s-a născut în mediu catolic pentru a răspunde unei provocări specifice. A o proiecta în trecutul păgân este anacronic, adică lipsit de onestitate intelectuală. De ce? Din motive ce ţin de regulile cercetării istorice, inclusiv a istoriei ideilor religioase. A scoate o expresie precum aceasta din contextul său şi a o aplica într-un context străin de cel în care s-a născut şi este utilizată ridică pericolul deformării sensului ei. Cum este şi cazul de faţă.

Chiar dacă expresia ar fi fost folosită atât în mediul catolic medieval (şi contemporan), cât şi în mediul păgânismului antic (deşi nu este cazul, dar să presupunem), cercetătorul istoriei ideilor religioase are datoria să verifice sensul în care aceeaşi expresie este folosită în cele două medii culturale şi momente istorice, pentru a stabili asemănările sau diferenţele în folosirea ei. A presupune că păgânismul supravieţuieşte în catolicism şi apoi a interpreta catolicismul din această perspectivă, numai pentru a ajunge la concluzia finală că Biserica este păgână este o argumentare în cerc şi este invalidă raţional, respectiv abuzivă metodologic.

Din cauza predispoziţiei de a vedea păgânismul sub vălul catolicismului Geisler nu sesizează anacronismul în care a căzut. Noi să observăm, din partea noastră, că BC nu este păgână, pentru evanghelici, pentru că istoria ar dovedi aşa ceva. Din contră, această prejudecată protestantă deformează istoriografia lor, proiectând asupra datelor istoriei o grilă prestabilită.

Cred, de asemenea, că este clar deja cititorului, de asemenea, că nici vorba de o un „mod mecanic, fără o transformare morală sau spirituală din partea primitorului” în cazul sacramentelor catolice.

Acum că avem o idee mai clară asupra modului de funcţionare a sacramentelor să vedem mai în detaliu presupusele asemănări cu operaţiile magice. Boettner ne indică din start că are lacune serioase în ce priveşte istoria ştiinţei, vorbind de „ştiinţa medievală a astrologiei”. Scopul său, evident, este acela de a induce o anumită dispoziţie în cititor, apelând la un termen încărcat de atâtea conotaţii sinistre precum termenul „medieval”.

Când spui medieval spui violenţă, ignoranţă, întuneric, fanatism şi alte asemenea. Ei bine, astrologia şi alchimia au existat, într-adevăr, în Evul Mediu latin, dar destul de marginal. Evul Mediu a fost dominat, intelectual, de ştiinţa logicii şi de aristotelism. Abia cu redescoperirea hermetismului şi a platonismului astrologia şi alchimia au luat un avânt deosebit, iar asta s-a întâmplat în Renaştere. Tot în Renaştere avem o creştere exponenţială a interesului pentru magie, ca atare, ceea ce se leagă direct de respingerea scolasticii medievale şi a aristotelismului caracteristic ei. Aceasta este perioada în care se scriu textele clasice ale magiei occidentale: Marsilio Ficino, De vita libri tres; Cornelius Agrippa, De occulta Philosophia; Giordano Bruno, De vinculis in genere; Tommaso Campanella, Del Senso delle Cose sau Gianbattista della Porta, Magiae Naturalis. De remarcat că nici unul din aceştia autori nu figurează în bilbiografia seminarelor teologice catolice, ca să mă exprim cu fineţe şi tact.

Am insistat pe acest punct ca să arăt că cel puţin unul din cei care face legătura dintre magie şi sacramentele catolice nu are nici cea mai vagă idee în ce priveşte magia. Nu că asta ar fi ceva de reproşat. Un teolog reformat precum Boettner (unul din cei mai importanţi teolog calvinist al spaţiului anglo-saxon pentru secolul XX) nu are, în nici un caz, obligaţia să fie şcolit în acest domeniu. Dar din moment ce el însuşi a ridicat problema magiei şi a Evului Mediu m-aş aştepta să aibă o idee despre ce vorbeşte. Mă tem că nu este singurul evanghelic ce îşi permite să facă afirmaţii fără acoperire pe acest subiect.

Dar să facem o comparaţie concretă între sacramentele catolice şi magia păgână. O diferenţă ce ar trebui să sară în ochi imediat ar fi aceea că sacramentele privesc supranaturalul, atât în ce priveşte originea lor, cât şi în privinţa scopului, pe când riturile păgâne – şi magia în special – privesc ordinea naturală.

Magia nu este nimic altceva decât o încercare de a manipula anumite presupuse corespondenţe şi simpatii ce ar exista între diferitele nivele cosmice sau elementele naturale, pentru a obţine beneficii lumeşti. Dacă este adevărat că există o corespondenţă între diferite momente ale ciclului temporal, pe de o parte, şi direcţiile spaţiului (nordul corespunde miezului nopţii, sudul prânzului, răsăritul dimineţii, iar apusul serii) atunci anumite ritualuri trebuie săvârşite în anumite direcţii în momentele zilei cele mai propice. De aceea nu este indiferent când şi unde te duci să culegi plante medicinale. De asemenea, se presupune că există corespondenţe între organele trupului omenesc şi elemente din natură. În baza acestor corespondenţe poţi influenţa sănătatea cuiva, în bine sau rău, dacă eşti la curent cu aceste corespondenţe.

Astrologia şi alchimia au la baza presupoziţia că între corpul şi psihicul uman, pe de o parte, şi lumea astrelor, respectiv a lumii minerale, pe de altă parte, există nişte corespondenţe. De aceea, din poziţia astrelor ne putem da seama ce şi cum cu un individ sau altul. La fel, în baza unei corespondenţe între metale şi sufletul/trupul uman acesta din urmă poate fi transformat, mergând până la nemurire cu ajutorul unor operaţii alchimice, ce să producă efecte în alchimist însuşi.

Este evident, prin urmare, că magia funcţionează numai dacă respectivele corespondenţe sunt reale şi funcţionează. Din moment ce ştiinţa modernă a respins viziunea magică asupra naturii, ca ordonată potrivit acestor corespondenţe şi simpatii oculte, modernitatea a respins magia.

Însă Sacramentele catolice nu au nimic de-a face cu presupuse corespondenţe oculte existente în creaţie. Ele funcţionează exclusiv în baza faptului că Hristos lucrează prin ele. El ar fi putut să aleagă cu totul alte semne exterioare pentru acelaşi efecte. Deci sacramentele nu sunt atinse de progresul ideilor ştiinţifice privind ordinea lucrurilor în natură, spre deosebire de magie. Sacramentele presupun un amestec al supranaturalului în ordinea naturală, pe când magia constă într-o manipulare a unei presupuse ordini naturale date.

Principiul de funcţionare a sacramentelor catolice nu se află în contradicţie nici cu o viziune magică asupra ordinii naturii, nici cu cea modern-ştiinţifică şi nici cu o eventuală viitoare viziune la fel de diferită de cea modernă, precum aceasta este de cea renascentistă. De aceea ele nu sunt depăşite în modernitate, aşa cum susţine Boettner şi aşa cum magia este, într-adevăr.

O altă diferenţă esenţială se referă la scopul celor două. Magia încearcă să manipuleze presupuse legi oculte ale naturii pentru a obţine nişte rezultate lumeşti. Scopul sacramentelor este supranatural: credinciosul primeşte har pentru a-l ajuta pe drumul său prin această lume spre cea viitoare. Mântuirea înseamnă ieşire din această lume căzută, indiferent ce legi o guvernează (ocult-hermetice, sau ştiinţifice) şi intrarea într-o nouă creaţie ce nu ştim încă după ce legi fizice va fi guvernată.

Iată, deci, că nu există nici o legătură între sacramentele catolice şi magie. Ele au temei diferit, scopuri diferite şi funcţionează după principii diferite.

Dar, de ce resping protestanţii teologia sacramentală catolică? Au motive întemeiate să o facă. Un protestant consecvent nu poate să facă altceva, dacă vrea să fie coerent cu propriile convingeri. Ceea ce le-aş reproşa fraţilor evanghelici este că ei sar peste cal şi aduc acuzaţii inutile, făcând asocierea între magie şi sacramente, deturnând atenţia, fără voie, de la ceea ce ne desparte cu adevărat. Ori, ceea ce ne desparte, când vine vorba despre sacramente este charitologia, adică teologia harului:

Dacă în Noul Testament harul divin este dragostea preventivă a lui Dumnezeu care dă şi iartă în mod liber, în perioada patristică acest har este tot mai mult privit ca o forţă impersonală, quasi-materială care se transmite prin aşa-zisele „canale ale harului”. (Ioan Tipei, Botezul creştin, semnificaţiile actului în Noul Testament, Metanoia, Oradea, 2004, p. 189-190)

Sacramentele sunt numite de catolici „canale ale harului”, deci referinţa fratelui Tipei este clară. Se poate observa că din nou avem de-a face cu o veche meteahnă protestantă, aceea de a prezenta drept învăţătură biblică, sau, în cazul de faţă, nou-testamentală ceea ce nu este decât o interpretare protestantă a Scripturii.

Pe de altă parte, harul nu este deloc „o forţă impersonală, quasi-materială” potrivit catolicilor, sau ortodocşilor, moştenitorii patristicii. Ca să înţelegem diferenţa între noi trebuie să ţinem cont că termenul latin gratia, cât şi grecescul charis se poate referi atât la bunăvoinţa unui suveran, cât şi la beneficiile de care se bucură cel care se află în graţiile respectivului suveran. Adică, harul nu se referă doar la atitudinea binevoitoare a cuiva, ci şi la darurile pe care acesta le face, ca o manifestare a bunăvoinţei sale. De aceea Noul Testament vorbeşte despre harul care este în noi, pentru că ne-a fost dat. O atitudine binevoitoare nu este dată, ci arătată cuiva.

Am discutat pe larg într-un al articol intitulat Sola Gratia (Numai prin Har) diferenţele între noi privind teologia harului, şi am dat acolo temeiurile biblice ale poziţiei catolice.

Harul sacramemntal este harul, în sens de dar turnat în credincios. Din moment ce protestanţii limitează harul la atitudinea binevoitoare a suveranului, este evident de ce sacramentele nu pot fi „canale ale harului”. Însă această atitudine faţă de har este trunchiată şi nebiblică, cum am arătat în articolul pomenit mai sus. „Perioada patristică” a avut motive biblice întemeiate să vadă în har o dragoste ce poate fi turnată în credincios (Romani 5:5) inclusiv prin semne vizibile, precum sacramentele.


[1] „The Catholic concept of a sacrament causing grace ex opere operato (by the work that has been worked) is a mystical, if not magical, view of sacraments. It is as though they are inherently endowed with powers to produce grace in the recipient. As Ronald Nash noted of pagan rites, “The phrase ex opere operato describes the pagan belief that their sacraments had the power to give the individual the benefits of immortality in a mechanical way without his undergoing any moral or spiritual transformation. This certainly was not Paul’s view, either of salvation or of the operation of the Christian sacraments.” By contrast, sacraments “were considered to be primarily dona data, namely blessings conveyed to those who by nature were unfit to participate in the new order inaugurated by the person and work of Jesus Christ. Pagan sacraments, on the contrary, conveyed their benefits ex opere operato.”” – Gaisler, N. and MacKenzie, R. Roman Catholics and Evangelicals, Agreements and Differences, Baker Academic, 1995, p. 259 citând Robert Nash, Christianity and the Hellenic World, Grand Rapids, Zondervan, 1984, p. 153

[2] „The Roman doctrine of the sacraments constitutes the most elaborate system of magic and ritual that any civilized religion ever invented, and from first to last it is designed to enhance the power and prestige of the clergy. In its fundamental ideas it is as alien to the whole spirit of Christianity and as out of harmony with modern times as the Medieval science of astrology is out of harmony with astronomy, or alchemy with chemistry.” Loraine Boettner, Roman Catholicism , The Mass.

Anunțuri
Published in: on Septembrie 22, 2011 at 7:50 am  Comments (2)  

The URI to TrackBack this entry is: https://mihaisarbu.wordpress.com/2011/09/22/ex-opere-operato-%e2%80%93-%e2%80%9emagia%e2%80%9d-sacramentelor-catolice/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Înțeleg că sacramentul este eficient „în sine” indiferent de cel ce-l săvârșește și de acela care se împărtășește de el, dar nu devine eficient în viața celui din urma, decât dacă acesta face dovada unei pregătiri morale și a acceptări prin credință. Atunci cum justificăm botezul pruncilor? De ce să expunem unui sacrament o ființă incapabilă de alegeri morale și/sau de act al credinței?

  2. Pentru ca sacramentul insusi este izvor de har. Sa nu uiatam ca sursa manturii noastre este harul, de la un capat la celalalt al procesului. Altfel cadem in semipelagianism.
    De asemenea, uite ce spune Isus in Matei 9. Un om paralizat este adus de cativa prieteni ai sai la Domnul. In versetul 2 citim ca Isus „le-a vazut credinta” si in temeiul ei a iertat pacatele celui bolnav. Mantuirea consta, in principal, in iertarea pacatelor, iar asta, potrivit Scripturii, poate avea loc si in baza credintei altora. Cu atat mai mult va fi cazul pruncilor.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: