Preoţia tuturor credincioşilor şi jertfele sale duhovniceşti


(in imagine: intreaga congregatie adunata la Liturghie este sfanta)

Jose Rico, un fost iezuit convertit la protestantismul evanghelic, spune următoarele în mărturia sa din Departe de Roma, aproape de Dumnezeu[1]:

Singura preoţie care rămânea era cea pe care o descrie sfântul Petru: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să oferiţi sacrificii spirituale, plăcute lui Dumnezeu prin Iesus Cristos” (1 Petru 2:5). Este acelaşi lucru despre care vorbeşte şi Epistola către evrei: „De aceea, prin El să oferim neîncetat lui Dumnezeu un sacrificiu de laudă, adică rodul buzelor noastre care mărturisesc Numele Lui” (Evrei 13:15)

Aşa să stea lucrurile? Protestanţii nu sunt singurii care contesta sacerdoţiul ministerial catolic în numele preoţiei universale a credincioşilor. Teologi „catolici” progresişti fac acelaşi lucru. Însă care este temeiul biblic pentru aceste critici aduse Bisericii Catolice. Am discutat cu altă ocazie originile biblice ale preoţiei ministeriale catolice (vezi articolul  Clerul catolic, jertfa euharistica si Biblia), acum să vedem ce ne spune Scriptura despre preoţia noastră împărătească şi jertfele duhovniceşti pe care trebuie să le aducem.

Orice creştin este un preot, chemat să aducă jertfe spirituale lui Dumnezeu. Această preoţie este una împărătească, pentru că suntem trimişi în lumea aflată sub păcat ca să mijlocim pentru ea în faţa lui Dumnezeu (slujbă preoţească) şi să Îi proclamăm Împărăţia ca viceregi.

Din păcate această slujbă la care suntem chemaţi cu toţii fără deosebire a lăsat multora impresia că toţi creştinii sunt egali în Biserică. În realitate suntem egali în chemarea noastră în faţa lumii, dar în ce priveşte slujba noastră în interiorul ordinii bisericeşti suntem diferenţiaţi după rang. Să discutăm acum pasajele care se referă a preoţia noastră comună, să vedem ce ne spune Biblia despre preoţia noastră împărătească şi nu Luther sau teologii „catolici” progresişti.

Avem patru versete în Noul Testament care ne vorbesc despre asta, două în prima Epistolă a lui Petru şi două în Apocalipsa.

4. Apropiaţi vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. 5. Şi voi, ca nişte pietre vii, sînteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfîntă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. (1 Petru 2:4,5)

9. Voi însă sînteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfînt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l a cîştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v’a chemat din întunerec la lumina Sa minunată; 10. pe voi, cari odinioară nu eraţi un popor, dar acum sînteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, cari nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare. (1 Petru 2:9-11)

4. Ioan, către cele şapte Biserici, cari sînt în Asia: Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui

ce vine, şi din partea celor şapte duhuri, cari stau înaintea scaunului Său de domnie, 5. şi din partea lui Isus Hristos, martorul credincios, cel întîi născut din morţi, Domnul împăraţilor pămîntului! A Lui, care ne iubeşte, care ne a spălat de păcatele noastre cu sîngele Său, 6. şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin. (Apocalipsa 1:4-6)

8. Cînd a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrîni s’au aruncat la pămînt înaintea Mielului, avînd fiecare cîte o alăută şi potire de aur, pline cu tămîie, cari sînt rugăciunile sfinţilor. 9. Şi cîntau o cîntare nouă, şi ziceau: „Vrednic eşti tu să iei cartea şi să i rupi peceţile: căci ai fost jungheat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. 10. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pămînt!” (Apocalipsa 5:8-10)

Petru le vorbeşte credincioşilor persecutaţi ca să îi întărească în faţa perspectivei martiriului. Acesta este contextul în care se vorbeşte despre „jertfe duhovniceşti”. Apostolul profită de ocazie şi le dă o lecţie de vieţuire sfântă, îndemnându-i să se lepede de poftele firii:

14. Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi tîrîţi în poftele, pe cari le aveaţi altădată, cînd eraţi în neştiinţă. 15. Ci, după cum Cel ce v’a chemat este sfînt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. 16. Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt”. 17. Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi‑vă cu frică în timpul pribegiei voastre; 18. căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care‑l moşteniserăţi dela părinţii voştri, 19. ci cu sîngele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. (1 Petru 1:14-19)

Perspectiva persecuţiei pentru Hristos este prezentată de Petru ca o ocazie de a ne unii jertfei lui Hristos. Aşa cum Hristos a suferit nevinovat şi noi, creştinii, se cuvine să primim suferinţa pentru numele Lui, chiar dacă nu suntem vinovaţi de nimic (vezi 3:13-4:5). Din textul epistolei transpare paralela între suferinţa cauzată de persecuţia internă (adică de poftele naturii noastre vechi) şi suferinţa cauzată de persecuţia externă. Ambele ne transpun jertfa lui Hristos în viaţa noastră.

1. Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi vă şi voi cu acelaş fel de gîndire. Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfîrşit o cu păcatul; 2. pentruca, în vremea care i mai rămîne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu. (1 Petru 4:1,2)

Suferinţele noastre, care sunt spre sfinţire, constituie jertfele duhovniceşti pe care le datorăm lui Dumnezeu, iar ca să putem aduce aceste jertfe este nevoie să fim consacraţi preoţi. Numai un preot poate aduce jertfe, de aceea nici un sacrificiu nu este primit până nu am primit consacrarea sacerdotală fiecare dintre noi. De altfel, jertfa lui Hristos a avut ca scop tocmai asta: să ne consacre pentru slujirea preoţească:

19. Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sîngele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea sfînt, 20. pe calea cea nouă şi vie, pe care ne a deschis o El, prin perdeaua din lăuntru, adică trupul Său: 21. şi fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, 22. să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. (Evrei 10:19-22)

Acest pasaj este, probabil, unul din cele mai şocante din întregul Nou Testament. Din păcate noi am uitat să îl apreciem, pentru că nu avem noţiunea sfinţeniei Templului şi a slujirii sacerdotale care era legată de cultul celebrat acolo. Locul preasfânt de dincolo de perdea este Sfânta Sfintelor, unde apărea Shekina deasupra Chivotului în primul Templu, înaintea căderii Ierusalimului în faţa babilonienilor. Acolo nu intra decât Marele Preot o singură dată pe an, mereu sub ameninţarea morţii, în cazul în care Dumnezeu l-ar găsi nevrednic să Îl primească. Aici, însă, citim că putem intra liberi, prin perdeaua care este trupul său, fiind spălaţi cu sângele Domnului. Adică suntem preoţi demni de a apărea în faţa Tronului divin, fără teamă că vom fi ucişi de prezenţa sfântă (Shekina), dacă avem conştiinţa curată. Vedem acum, deci, cât de importantă este comuniunea cu trupul şi sângele Domnului şi de ce „nu puţini”, care s-au împărtăşit fără să fie vrednici „dorm” (1 Corinteni 11:30).

Vedem şi cum se produce această consacrare întru sacerdoţiu: prin curăţirea inimii, credinţă, inimă stropită şi curăţită de un cuget rău şi trup spălat cu apă curată. Aluzia la episodul din Exod când întreaga adunare este consacrată întru slujirea preoţească la care Dumnezeu a chemat-o este clară:

5. A trimes pe nişte tineri dintre copiii lui Israel, să aducă Domnului arderi‑de‑tot, şi să junghie tauri ca jertfe de mulţămire. 6. Moise a luat jumătate din sînge, şi l‑a pus în străchini, iar cealaltă jumătate a stropit‑o pe altar. 7. A luat cartea legămîntului, şi a citit‑o în faţa poporului. Ei au zis: „Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.” 8. Moise a luat sîngele, şi a stropit poporul, zicînd: „Iată sîngele legămîntului, pe care l‑a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte.” (Exod 24: 5-8)

Inima noastră este stropită cu „este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (Matei 26:28). Faptul că avem de-a face şi cu un semn extern, care priveşte trupul, ne dovedeşte că botezul este semnul exterior prin care se produce hirotonisirea noastră. La fel cum preotul israelit se curăţă trupeşte cu apă curată înainte de slujirea în Templu, Ioan Botezătorul (el însuşi din familie sacerdotală) îi chema la pocăinţă pe izraeliţi la apa Iordanului. De asemenea, noi suntem consacraţi prin botez pentru slujirea în noul Templu, care este trupul Domnului: Biserica născută din trupul şi sângele Său jertfit şi mereu renăscută din trupul şi sângele Său euharistic.

Odată consacraţi pentru slujire preoţească putem să aducem jertfe duhovniceşti bineplăcute lui Dumnezeu. Însă aceste jertfe nu sunt „duhovniceşti” în sensul că sunt spirituale şi nu materiale. în creştinism „spiritualul” şi „materialul” nu se exclud. Când vorbim despre „duhovnicesc” ne referim la lucrarea Duhului Sfânt şi nu la un spirit imaterial separat de trup. Duhul Sfânt este la fel de deosebit de partea noastră imaterială ca de cea materială. Diferenţa dintre trupul şi sufletul nostru este mai mică decât cea între Duhul Sfânt şi sufletul nostru imaterial. De aceea, pentru Duhul Sfânt este la fel de firesc să lucreze în şi prin partea noastră materială (trupul), sau în şi prin partea noastră imaterială (sufletul).

Din contextul Epistolei lui Petru vedem că jertfele care ni se cer sunt cât se poate de concrete şi dureroase. Chiar într-un sens trupesc. Mortificarea poftelor firii păcătoase sau acceptarea martiriului sunt jertfe „duhovniceşti”, pentru că reprezintă lucrări ale Duhului Sfânt în viaţa noastră, nicidecum pentru că ar fi imateriale. Asta se vede foarte clar în ce priveşte jertfa care constă în martiriu. În Apocalipsa 6:9 observăm că  sufletele creştinilor martirizaţi se află sub altarul Templului ceresc. Sub altar se strângea sângele adus ca jertfă în Templul de la Ierusalim, deci martiriul este o formă de jertfă duhovnicească, dar care este, în acelaşi timp, cât se poate de trupească.

În încheiere să observăm ceva direct relevant pentru problema caracterului ierarhic al Bisericii. Vedem că preoţia lui Hristos şi preoţia noastră nu se exclud, ci sunt strâns legate. Dacă aşa stau lucrurile atunci de ce ar elimina preoţia noastră, sau preoţia Lui sacerdoţiul ministerial din interiorul Bisericii? Vedem, dar, că nu există nici un motiv pentru care distincţia dintre cler şi laicat ar fi contrazisă de preoţia noastră împărătească.


[1] Richard Bennett şi Martin Buckingham (ed.), Departe de Roma, aproape de Dumnezeu, Editura Agape, Făgăraş, 2001, Volumul I, pp. 133-134

Anunțuri
Published in: on Octombrie 20, 2011 at 8:24 am  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://mihaisarbu.wordpress.com/2011/10/20/preotia-tuturor-credinciosilor-si-jertfele-sale-duhovnicesti/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: