Deuterocanonice sau apocrife?


(In imagine: Cartea lui Sirah, manuscris pastrat in genizah-ul unei sinagogi din Cairo)

Deuterocanonicele – o evaluare istorică

Cărţile numite deuterocanonice de catolici, sau apocrife de protestanţi, reprezintă încă una din diferenţele ce ne despart. Este vorba de un număr de carţi ce apar în Vechiul Testament catolic, dar lipsesc din cel protestant, alături de adăugiri la unele cărţi considerate de ambele părţi. Potrivit opiniei catolicilor protestanţii au scos aceste cărţi din canon, iar potrivit protestanţilor catolicii au introdus în canon texte ce nu îşi au locul acolo.

Este vorba de Cartea Înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, Înţelepciunea lui Solomon, Baruch, Iudit, 1 şi 2 Macabei, Tobit, Scrisoarea lui Ieremia şi câteva capitole adiţionale din Daniel şi Estera.

Nici nu este de mirare că Reforma a respins aceste cărţi. 2 Macabei 12:45-46 este folosit de catolici pentru justificarea doctrinei privind Purgatorul; Tobit 12:9, 14:10, 11; Eclesiasticul 3:30 şi 1 Mac 2:52 par să sprijine viziunea catolică privind îndreptăţirea mult prea vizibil; 2 Macabei 15:12-16 sprijină mijlocirea sfinţilor; iar Sirah 3:3, 15, 17 sprijină rolul faptelor bune în ce priveşte ispăşirea pentru păcate.

Geisler şi MacKenzie dau glas unei opinii larg răspândite în mijlocul evanghelicilor când spun că:

Adăugarea oficială şi făcută cu autoritate infailibilă a unor cărţi care promovează rugăciunile oferite pentru morţi este suspectă, având în vedere că a fost făcută numai la câţiva ani după ce Luther a protestat împotriva acestei învăţături. Pare să fie vorba de o tentativă de a găsi justificare bisericească pentru învăţături romano catolice care nu îşi găsesc un temei biblic.

Această observaţie funcţionează, însă, ca o sabie cu două tăişuri. În mod analog, şi nouă catolicilor ni se pare suspect că protestanţii scot din canon tocmai acele cărţi care le contrazic pe faţă şi fără drept de apel inovaţiile teologice. Nu cumva tocmai astfel de pasaje au contribuit la respingerea de către Reformatori a canonului Bisericii, din perioada apostolică şi până în epoca lor, în favoarea unor tradiţii rabinice extrabiblice?

Din păcate ambele tabere tind de multe ori să îşi argumenteze poziţia în grabă, făcând apel la argumente facile, dar discutabile. Catolicii susţin că etalonul pentru canonul Vechiului Testament ar trebui să fie Septuaginta, pentru ea a fost folosită în majoritatea citatelor din Noul Testament şi, pentru că, era versiunea folosită în Biserica primară – iar Septuaginta conţinea deutrocanonicele. Protestanţii, pe de altă parte, fac apel la Ezra sau la Conciliul de la Iamnia, ca momente în care evreii au stabilit canonul propriilor scrieri sfinte, iar ei ar fi lăsat la o parte deuterocanonicele.

Catolicii ar trebui să ţină cont de faptul că personalităţi de marcă ale Bisericii au respins deuterocanonicele, înainte de Conciliul Tridentin. Este vorba de unii precum faimosul critic al lui Luther, Cardinalul Cajetan (Thomas de Vio) , Hugo de Saint Victor, unul din cele mai remarcabile personalităţi ale vieţii intelectuale medievale, dar şi însuşi Ieronim, cel care a dat Bisericii Catolice versiunea numită Vulgata a Bibliei, până nu demult traducerea standard pentru noi. Deci nu ne putem permite să oferim argumente de jumătate de rând, dacă vrem să facem cunoscute motivele pentru care Biserica a stabilit la Conciliul Tridentin că aceste cărţi şi adăugiri fac parte, într-adevăr, din canonul biblic.

Pe de altă parte protestanţii nu oferă mare lucru făcând apel la Ezra sau Iamnia. Geisler şi MacKenzie afirmă despre deuterocanonice că:

Învăţaţii evrei de la Iamnia (circa 90 d. Hr.) nu au acceptat apocrifele ca parte a canonului evreiesc inspirat. Din moment ce Noul Testament spune explicit că Israelului i-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu şi a fost cel care a primit legămintele şi Legea (Romani 3:2), evreii ar trebui consideraţi păstrătorii limitelor canonului lor. Iar ei au respins mereu apocrifele.

Pe de altă parte, într-o altă lucrare a sa, din care a preluat cea mai mare parte a materialului privind deuterocanonicele, Geisler spune aşa:

Teza mai veche potrivit căreia canonul Vechiul Testament a fost finalizat la aşa numitul “Conciliu de la Iamnia (Iavneh)” (circa 90 d. Hr.) a fost respinsă întru totul în lucrările lui Jack P. Lewis şi Sid Z. Leiman. Roger Beckwith rezumă rezultatele adunate ale cercetării lor după cum urmează:

a. Termenul „sinod” sau „conciliu” este nepotrivit. Academia de la Iamnia, întemeiată de rabinul Johanan ben Zakkai cu puţin înainte de căderea Ierusalimului în 70 d. Hr., a fost în acelaşi timp o şcoală şi un corp legislativ, iar evenimentul în cauză a fost o şedinţă a bătrânilor de acolo.

b. Aceste şedinţe pot fi datate cel mai devreme spre 75 d. Hr., iar cel mai târziu spre 117 d. Hr.

c. În ce priveşte cărţile aflate în discuţie, dezbaterile s-au limitat la a decide dacă Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor (sau numai Eclesiastul) necurăţesc mâinile, adică sunt inspirate.

d. Decizia la care s-a ajuns nu a fost privită ca fiind una cu autoritate, din moment ce păreri opuse au fost exprimate în continuare de-a lungul secolului al II-lea.[1]

Deci, în contextul unei polemici anticatolice (foarte echilibrată şi decentă ca ton, de altfel), Iamnia reprezintă o autoritate ce merită invocată. Dar în contextul unei lucrări nepolemice, putem fi mai realişti. Chiar îşi închipuia Norman Geisler că un autor atât de valoros precum el nu este citit şi de catolici? Oricum, sper că al doilea citat a lămurit de ce Iamnia nu este un punct de referinţă relevant pentru stabilirea canonului veterotestamentar.

Un alt autor face apel la Ezra:

Canonul Vechiului Testament a fost stabilit de către evrei în timpurile lui Ezra, cu aproximativ 450-500 de ani î.Cr. Faptul că după două mii de ani cineva dintre neevrei ia o astfel de hotărîre arbitrară este ceva de notorietate. Oricum, este ceva specific feţelor bisericeşti să adopte cu toată neruşinarea posibilă fel şi fel de răstălmăciri ale adevărului[2].

Mie mi se pare „de notorietate” că fratele Cornel Filip, autorul cărţii din care tocmai am citat, nu oferă nici o dovadă în sprijinul afirmaţiei sale. În afara unor texte clare din Scriptură, sau a unor documente cât de cât contemporane, ce să ateste o astfel de decizie, întreaga teorie a stabilirii canonului în vremea lui Ezra nu rămâne decât o pioasă legendă rabinică, menită să legitimeze tradiţia lor religioasă. Iar dacă este adevărat că la Iamnia nu s-a ajuns la o decizie definitivă, aşa cum ne arată Geisler, rezumând rezultatele unor cercetări făcute, concret, pe documente, atunci cu atât mai puţin s-a decis pe timpul lui Ezra extensia canonului evreiesc.

Însă tema legendei pioase vehiculată de iudaismul rabinic ne dă ocazia unor precizări în plus, privind canonul masoretic, folosit astăzi de credincioşii evrei, canon pe care îl urmează şi fraţii noştri protestanţi. Suntem tentaţi să vedem în iudaismul rabinic, ce a devenit majoritar după dezastrul din 70 şi revolta eşuată al lui Bar Cochba, iudaismul normativ. În realitate, această formă de iudaism este doar una din cele care au supravieţuit acelor triste evenimente.

Două forme de iudaism au evitat soarta suratelor lor, una fiind mica sectă a discipolilor unui anume Isus, un galilean răstignit de romani, iar cealaltă o ramură a mişcării fariseice, legată mai ales de tradiţia lui Hillel.

Alte forme de fariseism, de exemplu tradiţia legată de numele lui Shammai, dar şi saduceismul, esenianaismul şi alte secte au dispărut în norii de praf ridicaţi de sandalele invadatorului roman. Asta înseamnă că atunci când vorbim de canon evreiesc, identificat cu canonul masoretic, vorbim, în realitate de canonul unei grupări evreieşti anume, ce a avut inspiraţia să nu se opună cu armele „Edomului” şi, astfel, a avut şansa de a supravieţui cât de cât nemolestată.

Alte forme de iudaism din timpul lui Isus, care nu au supravieţuit, dar atunci reprezentau curente cu greutate în interiorul iudaismului, aveau idei diferite privind canonul biblic.
Mişcarea saduceilor, de exemplu, accepta doar Pentateuhul, iar aceştia nu erau doar o grupare marginală, nume grele ale preoţiei din Ierusalim numărându-se între membrii grupării. Dacă trebuie să decidem canonul în baza a ceea ce ne spune „iudeul” (Romani 3:2), pornind de la faptul că „lor le‑au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu”, cum ne spune Pavel în Romani 3:2, atunci de ce să-l preferăm pe cel promovat de urmaşii fariseilor şi nu pe cel saduceu. Canonul esenienilor este unul care probabil nu coincidea nici el cu cel al altor secte, precum saduceii sau fariseii. Ideea că în Palestina exista un canon biblic acceptat de toată lumea nu este decât o proiecţie anacronică a caracteristicilor iudaismului rabinic de mai târziu asupra epocii în discuţie.

Să nu uităm că grupuri evreieşti nerabinice de astăzi, precum karaiţii, resping atât tradiţia orală rabinică, cât şi canonul masoretic. Deci nu avem cum să considerăm această formă de iudaism ca fiind normativ pentru religia Israelului lui Dumnezeu.

Un alt lucru de care trebuie să ţinem cont este că Biblia masoretică vine la pachet cu tradiţia orală a rabinilor. Cei care au determinat canonul Vechiului Testament aşa cum îl vedem în Biblia iudaismului rabinic şi în Biblia protestantă, sunt aceeaşi, care, în contra saduceilor, insistau că Moise a primit de la Dumnezeu Cuvântul scris alături de tradiţia orală, legitimându-se cu aceasta din urmă. Afirmarea importanţei tradiţiei orale, presupus mozaice, mergea mână în mână pentru farisei cu legitimitatea lor. Fără această presupusă tradiţie orală legitimitatea lor ca învăţători ai poporului ar fi fost compromisă.

De aceea este incoerent, cred, să vedem creştini afirmând principiul suficienţei Scripturii, pe de o parte, şi preluând canonul unei grupări evreieşti – respectiv a fariseilor – hrănită doctrinar cu tradiţie orală alăturată Cuvântului scris. De aceea nu cred că este potrivit felul în care Geisler şi MacKenzie folosesc Romani 3:2, pentru a legitima folosirea canonului masoretic de către creştini.

Greşeala de a considera canonul masoretic drept etalon, în baza credinţei greşite că iudaismul rabinic ar fi cel normativ, este una veche ce are o lungă şi „venerabilă” istorie. Această istorie începe cu Sf. Ieronim, care fusese însărcinat să facă o nouă traducere în latină a Scripturii. Rezultatul muncii sale va fi Biblia numită Vulgata (adică spre folosinţa poporului) şi cuprindea şi deuterocanonicele. Însă el a fost nevoit să le introducă împotriva voinţei sale, sub presiunea Bisericii.

La începutul muncii sale Ieronim s-a aplecat, după cum era firesc, asupra Septuagintei, după care fuseseră făcute traducerile precedente şi care era folosită de bisericile de limbă greacă. Însă eforturile sale au fost zădărnicite de un mic detaliu: Septuaginta exista în mai multe variante şi nu ştia care ar fi de preferat. În cele din urmă a decis să consulte evreii din vremea sa, iar aceştia i-au indicat drumul spre textul masoretic folosit de ei.

Ieronim a luat ca de la sine înţeles că varianta ebraică folosită de învăţaţii evrei din vremea sa este varianta originară, aşa cum a fost scrisă de autori, iar Septuaginta reprezintă o corupere a acestei variante originare. Astăzi, după descoperirile de la Qumran avem o dovadă în plus că nu este cazul şi că Septuaginta are în spate variante de text ebraic alternative la ceea ce va deveni Biblia rabinică. Dar chiar şi fără descoperirile arheologice recente ne putem da seama că o variantă precum cea pregătită de înţelepţii masoreţi este una care ridică o serie de probleme pentru noi creştinii. Să ne gândim doar că există mai multe citate în Noul Testament care urmează Septuaginta împotriva textului masoretic. La fel cum există şi citate ce urmează varianta masoretică împotriva Septuagintei, dar sunt mai puţine.

Lucrând alături de rabini, Ieronim a preluat canonul lor şi a încercat să îl introducă în Biserică. A făcut asta scriind o serie de introduceri la diferite cărţi ale Bibliei prin care îşi pregătea cititorii pentru inovaţia sa. După cum era de aşteptat, o astfel de inovaţie a fost respinsă de către Biserică. Sub presiunea Bisericii a fost nevoit să traducă şi deuterocanonicele, iar Vulgata a ajuns să le conţină şi pe acestea în ele din urmă.

Astfel a luat naştere o tradiţie în interiorul Bisericii Catolice, care, sprijinindu-se pe autoritatea lui Ieronim şi pornind de la prefeţele justificatoare scrise de el a început să respingă deuterocanonicele în bloc. Geisler şi MacKenzie spun despre acestea că:

Au început să fie folosite la scara mai largă şi au fost acceptate în cele din urma de Biserica Romano-Catolică la Conciliul Tridentin numai după ce Augustin şi conciliile locale dominate de el le-au declarat inspirate. Asta se deosebeşte de recunoaşterea de la început, continuă şi completă a cărţilor canonului veterotestamentar protestant şi a Torei iudaice (catre excludea apocrifele) de către Biserica creştină.[3]

Dar dacă aşa stau lucrurile atunci este firesc să ne întrebăm pe ce temei a insistat cineva ca Augustin, care nu cunoştea limba greacă, şi cu atât mai puţin ebraica, asupra canonicităţii acestor texte? Cu sigranţă nu pe baza autorităţii sale de biblist. Ieronim era, fără îndoială, mult mai bine pregătit în acest domeniu. Motivul este unul foarte simplu: Augustin a urmat tradiţia pe care a găsit-o la rândul său. Ieronim, în schimb, s-a lăsat furat d propria descoperire şi a decis să urmeze calea proprie, împotriva tradiţiei, fiind pe deplin conştient, aşa cum o dovedesc prefeţele scrise psre a-şi justifica inovaţia, că s-a separat de predanie.

Astăzi, pornind de la o mentalitate modernă ce identifică tradiţia cu ceea ce este de lăsat în urmă şi preţuieşte originalitatea de dragul originalităţii am fi tentaţi să îl admirăm pe Ieronim şi să îl dispreţuim pe Augustin. Şi totuşi, dacă tragem linie şi ne luăm în consideratre toate datele va trebui să ajungem la concluzia că Augustin a fost mai înţelept. Ieronim a a făcut o confuzie, de înţeles în epocă, între religia Vechiului Testament şi datinile rabinice din vremea lui, ajungând să judece tradiţia Bisericii prin prisma acestor datini din bătrâni. Din contră, Augustin a ales siguranţa tradiţiei creştine, care prefera Septuaginta, cu deuterocanonice cu tot – iar astăzi ştim că această versiune greacă nu este o traducere coruptă a unui original ebraic ce ar coincide cu textul masoretic, ci are la bază variante ebraice alternative la versiunea codificată de înţelepţii masoreţi.

Deci nu putem vorbi de o tradiţie favorabilă deuterocanonicelor ce s-ar impune cu Augustin, ci, mai degrabă, avem de-a face cu o tradiţie în general favorabilă acestora, pe care Augustin o impune împotriva inovaţiilor propuse de Ieronim şi discipolii săi. Iar discipolii lui Ieronim au fost mulţi de-a lungul mileniului ce desparte epoca sa de Conciliul Tridentin. L-am numit deja pe Hugo de Saint Victor, care, la rândul său a ţinut legătura cu rabini din lumea latină pentru studiile sale scripturale. Ca şi în cazul lui Ieronim, avem de-a face cu o intenţie lăudabilă (de a recupera textul biblic originar din spatele coruperilor aduse de vreme), dar autoînşelătoare. Iudaismul rabinic, urmaşul doar a unei orientări particulare din mişcarea fariseică (respectiv ramura legată de numele lui Hillel), nu este acelaşi lucru cu religia Israelului Vechiului Testament. La rândul său, Cardonalul Cajetan a fost un discipol fidel şi delcarat al lui Ieronim, aşa cum în alte domenii a fost un discipol fidel al lui Toma din Aquino[4].

Dar cel mai bine fi dacă am testa cu date istorice concrete ceea ce spune Geisler şi MacKenzie privind deuterocanonicele în scrierile părinţilor. Iată o lista cu principalii autori din primele două secole ale creştinismului. Vom vedea că deuterocanonicele sunt folosite din zorii Bisericii, fără întrerupere.

Clement romanul a fost episcopul bisericii din Roma, al treilea, potrivit unei tradiţii. Este posibil, deşi nu este sigur, ca acesta să fie acelaşi cu Clement menţionat de Pavel în În jurul anului 80 a fost nevoit să calmeze spiritele în Biserica din Corint, unde se iscase o ceartă cumplită legată de alungarea unor întâistătători. Pentru a restabili ordinea Clement scrie o scrisoare creştinilor din Corint, iar acest document, ce datează cam din aceeaşi perioadă când a fost scrisă şi Evanghelia după Ioan, ne-a parvenit şi nouă.

1 Clement 3:4 afirmă că păcatul a intrat în lume din cauza invidiei diavolului, citând din Înţelepciunea lui Solomon 2:24. 1 Clement 27:5-7 citează Înţelepciunea 11:21 sau 12:12, urmat de Psalmul 19:1-3 fără nici o distincţie. De asemenea, în 1 Clement 55:2-6 o găsim pe Judita şi Estera împreună date ca exemple de persoane care au fost întărite de harul lui Dumnezeu, fără să se facă nici o distincţie între ele. Clement nu ne oferă nici un indiciu că pentru el povestea deuterocanonică a Juditei este diferită în vreun fel de cea protocanonică a Esterei. În plus el o numeşte „binecuvântată”, apelativ pe care nu îl mai foloseşte decât legat de Pavel şi Moise.

Epistola lui Policarp către Filipeni este singurul text scris ce ne-a parvenit de la acest mare episcop al Bisericii post-apostolice. Policarp a fost unul din aceea care îl cunoscuseră personal pe Apostolul Ioan, aşa cum ne spune Irineu din Lyon, discipolul său.

În această epistolă găsim un citat din Tobit (4:10, 12:9) urmat imediat de 1 Petru 5:5 şi 2:12 şi Isaia 52:5. Episcopul din Smyrna nu se face nici o distincţie între aceste citate, ceea ce înseamnă că pentru el ele au aceeaşi autoritate.

Păstorul lui Herma este o scriere apocaliptică a creştinismului primar, datând din prima parte a secolului al II-lea. N-au lipsit din Biserica timpurie aceea care să o considere demnă de a fi inclusă în canonul biblic, ceea ce arată importanţa ei pentru acea perioadă.

În Prima poruncă, 1 Textul afirmă că trebuie să credem în Dumnezeu care a creat toate lucrurile din nimic. Există mai multe pasaje în Vechiul testament care afirmă implicit învăţătura privind crearea lumii ex nihilo, dar singura menţiune explicită se găseşte în 2 Macabei 7:28.

Învăţătura celor doisprezece apostoli, sau Didahia este una din cele mai vechi documente creştine. Alături de 1 Clement şi Păstorul lui Herma, Didahia a fost considerată de unii ca făcând parte din canonul Noului Testament. Textul a  fost scris spre sfârşitul secolului I sau începutul secolului al II-lea. Avem de-a face cu un veritabil manual de disciplină bisericească.

În Didahia 4:3-5 avem de-a face cu un citat din protocanon, Deuteronom 1:16/Proverbe 31:9 urmat de un citat din Sirah 4:31. Din nou, între acestea nu se face nici o deosebire, fiind tratate la fel.

Justin Martirul, unul din apologeţii creştinismului din prima parte a secolului al II-lea, citează Vechiul Testament folosindu-se de Septuaginta, ca mai mare parte a Noului Testament, dar în scrierile sale nu există citate din deuterocanonice. Acest lucru se poate explica uşor, pentru c a ne lămureşte chiar el. În discuţia cu evreul Trifon nu face apel decât la acele Scripturi pe care le acceptă şi acesta, ceea ce elimină deuteorcanonicele, considerate deja apocrife de evrei în timpul său (Dialog cu Tryfon, 71 vezi şi 120). Tot Iustin, însă, ne vorbeşte despre efortul învăţaţilor evrei de a scoate, în opinia sa, din Scriptură texte importante pentru creştini:

Dar eu nu mă încred nici în dascălii voştri care susţin că Scripturile nu au fost bine explicate de către cei şaptezeci de bătrâni, în timpul lui Ptolemeu, care a fost împăratul Egiptului, şi care se încearcă să le explice ei. De asemenea, voiesc să vă fac şi ştiţi că multe Scripturi au fost date afară cu desăvârşire din explicările făcute de către bătrânii care au fost la Ptolemeu. Din acestea se dovedeşte în chip clar, că Cel răstignit, însuşi, era propovăduit ca Dumnezeu şi om şi că avea să fie răstignit şi să moară. Însă fiindcă ştiu că pe acestea le tăgăduiesc toţi cei din neamul vostru, nu voi mai începe astfel de discuţii, ci voi căuta să discut numai cele care fac parte din cele mărturisite de voi. (Dialog cu Tryfon, 71)

Chiar dacă unele din exemplele sale, pe care le dă în continuare, sunt discutabile, creştinii din vremea lui Iustin încep să fie conştienţi că în sânul iudaismului se produce un fenomen nou, standardizarea canonului, separându-se ceea ce aparţine canonului masoretic de ceea ce rabinii consideră inacceptabil. Iar din punctul de vedere al lui Iustin contextul este cel al unei polemici anticreştine.

Melito din Samos a fost un episcop al oraşului respectiv pe la mijlocul sau a doua parte a secolului al II-ea. Eusebiu din Cezareea ne păstrează în Istoria sa bisericească un citat dintr-o scrisoare a sa în care Melito vorbeşte despre canonul Vechiul Testament. Iată şi textul:

În introducerea lucrării cu titlul Extrase Meliton înşiră aici o listă a scrierilor Vechiului Testament, pe care socot că-i necesar s-o reproduc:

„Meliton trimite salutări fratelui său Onisim. Întrucât în zelul tău de a cunoaşte învăţătura creştină ai dorit să ai pentru tine extrasele din Lege şi din prooroci, care privesc Mântuitorul şi întreaga credinţa noastră şi întrucât voiai să cunoşti bine numărul şi ordinea în care se înşiră cărţile Vechiul Testament, am să-ţi împlinesc această dorinţă căci ştiu câtă râvnă ai pentru credinţă şi câtă dorinţă de cunoaştere, după cum ştim şi aceea că strădania pe care o depui în vederea mântuirii veşnice şi în setea de cunoaştere stă mai presus decât orice altceva. Şi întrucât am călătorit şi prin Orient şi am ajuns şi pe locurile unde s-a propovăduit şi s-a împlinit Scriptura şi am tras concluzii precise privitoare la cărţile Vechiului Testament, iată, îţi comunic lista lor al căror nume este următorul: Facerea, Ieşirea, Numeri, Leviticul, Deuteronomul, Iisus Navi, Judecători, Rut; patru cărţi ale Regilor, două ale Cronicilor; Psalmii lui David, Pildele sau Înţelepciunea lui Solomon, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Iov, proorocii Isaia şi Ieremia, Cei doisprezece la un loc, Iezechiel, Daniel, Ezdra. Din acestea am făcut extrase pe care le-am repartizat în şase cărţi.” (Eusebiu din Cezareea, Istoria Bisericească, 4.26.12-14)

Avem de-a face cu cea mai veche listă a cărţilor canonice între creştini. Această listă conţine aproximativ cărţile canonului masoretic-protestant din care lipseşte Neemia şi Estera şi la care se adaugă Înţelepciunea lui Solomon.

Atenagora a fost un grec din Atena care, după ce s-a convertit la creştinism a scris două lucrări: un Tratat despre înviere şi o Solie în favoarea creştinilor. În capitolul al IX-lea al acesteia din urmă avem un pasaj în care sunt invocaţi mari profeţi precum Moise, Isaia şi Ieremia, urmaţi de un citat din Baruh 3:36 şi citate din Isaia, 44:6, 43:10,11 şi 46:1. Din nou, un text duterocanonic este tratat la fel cu texte protocanonice.

Irineu din Lyon, discipol al lui Policarp, cafre la rândul său fusese discipol al apostolului Ioan este autorul unei monumentale Împotriva Ereziilor, care rămâne până astăzi una din principalele noastre surse istorice privind sectele gnostice din secolul al II-lea şi doctrina lor.

După cum ne putem aştepta de la un discipol al lui Policarp, Irineu recunoaşte autoritatea  unor texte deuterocanonice. El ia secţiunea intitulată Bel şi Dragonul (Împotriva ereziilor 4.5.2), dar şi povestea Suzanei, ca fiind scrise de Daniel (4.26.3). Citează de două ori din Baruh (4.38.1, respectiv 5.35.1), atribuind aceste pasaje lui Ieremia, ceea ce este de înţeles din moment ce Baruh a fost secretarul profetul. Cu alte cuvinte, Irineu consideră că Baruh este o redare autentică a profeţiilor lui Ieremia. Ceea ce este interesant este că al doilea citat este urmat de alte citate din Isaia, fără să exite vreo indicaţie că pentru autorul nostru ar exista o diferenţă de valoare între Baruh şi Isaia.

Fragmenul lui Muratori este un fragment de text datând de la jumătatea secolului al II-lea, şi este cea mai veche listă a cărţilor canonice ale Noului Testament. Acest fragment este relevant pentru discuţia noastră pentru în această listă, alături de cărţile Noului Testament apare şi… Înţelepciunea lui Solomon.

Tertulian din Cartagina a trăit la cumpăna dintre secolele II şi III în nordul Africii, într-o regiune puternic latinizată. Din păcate conversiunea sa la creştinism nu a durat mult, după ceva vreme aderând la montanism, o erezie rigoristă. Cu toate acestea Tertulian a avut o influenţă importantă asupra Bisericii latine prin faptul că scriind în această limbă a pus bazele unei terminologii preluate următorii autori ai creştinismului occidental.

Tertulian consideră Baruh drept o continuare legitimă a scrierilor lui Ieremia, iar părţile protocanonice şi deuterocanonice din Daniel sunt considerate ca având autoritate în egală măsură. Cartea Înţelepciunii este atribuită lui Solomon (Împotriva Valentinienilor 2), iar în Despre Suflet 1:6 este prezentată drept una din textele cu autoritate ale creştinilor, preceptele sale fiind de la Dumnezeu. De asemenea, în cazul citatelor nu face nici o distincţie între cele din cărţile protocanonice şi cele din această carte. În Împotriva lui Hermogene un citat din 2 Macabei (7:28) este numit explicit „scriptură”, la fel cum în Împotriva lui Marcion 1:16 Sirah este numit la fel.

Ipolit din Roma este un personaj colorat activ la Roma între secolele II şi III intrând în conflict cu papa Zefirin şi Callist, ajungând să fie ales antipapă de adepţii săi. S-a împăcat cu Biserica Romei în timpul papei Ponţian, în cursul exilului său în Sardinia.

În comentariul său la Cartea profetului Daniel tratează părţile deuterocanonice ca făcând parte din această scriere. Într-o altă lucrare, intitulată Împotriva Iudeilor afirmă chiar de două ori faptul că Înţelepciunea lui Solomon conţine profeţii ce Îl privesc pe Hristos. Citând din Înţelepciune nu face nici o diferenţă între acest citat şi altele din cărţi protocanonice.

Clement din Alexanandria este un autor ce se află la doar o generaţie depărtare de apostoli şi a rămas faimos ca şi profesor la şcoala catehetică din oraşul său.

Baruh este considerat de el „scriptură divină” în cartea sa Instructorul 2.3. Sirah este numit „scriptură” nu mai puţin de cinci ori, în Instructorul 1.8, 2.5, 8, 10 şi Stromata 3.11. La fel este numit Tobit în Stromata 2.23. Cartea Înţelepciunii lui Solomon este numită „înţelepciune divină” în Stromata 4.16.

Ciprian al Cartaginei a trăit în prima parte a secolului al III-lea, fiind un avid cititor al lui Tertulian, după convertirea sa la creştinism. Ales episcop al Cartaginei a reuşit să supravieţuiască persecuţiei lui Decius refugiindu-se. Întors la Cartagina a murit martir în 258.

Pentru Ciprian Sirah a fost scris sub inspiraţia Duhului Sfânt (Scrisoarea 64.2) şi o numeşte Scriptură divină în Despre moralitate, 9. Cartea Înţelepciunii lui Solomon este atribuită Duhului Sfânt în Exhortare la Martiriu 12. Bel şi Dragonul alături de Suzana sunt considerate părţi ale Cărţii lui Daniel, la fel cum Baruh este considerat parte integrantă din Ieremia. 1 Macabei este citat ca scriptură în Scrisoarea 54.3, iar exemplele pot continua. Merită menţionat, de altfel, că, la fel ca şi Policarp, Ciprian din Cartagina citează din Tobit ca scriptură tocmai pentru a sprijini docrina pentru care protestanţii condamnă această scriere ca având elemente eretice.

Iuliu Africanul este primul autor despre care avem dovezi că a negat o parte a deuterocanonului.  Acesta a trăit la sfârşitul secolului II, începutul secolului al III-lea şi a pus în discuţie autenticitatea episodului Suzanei din Dartea lui Daniel. Motivul care l-a făcut pe Iuliu să facă acest pas într-o scrisoare adresată lui Origene este unul pur lingvistic şi nu are nimic de-a face nici cu tradiţia rabinică şi nici cu cea a bisericilor creştine. Din contră, Origene este acela care, în apărarea textului în cauză, face apel la tradiţia întregii Biserici  lui Hristos (hen pase Ekklesia Christou – în orice Biserică a lui Hristos). Acest Origene este acelaşi cu cel despre care unii apologeţi protestanţi afirmă că ar fi negat autenticitatea deuterocanonicelor.

Origene a fost un discipol al lui Clement din Alexandria şi profesor, la rândul său, la şcoala catehetică din capitala egipteană.

Există două pasaje în opera sa care îi fac pe protestanţi să îl aducă drept martor împotriva deuterocanonicelor. În lucrarea sa Despre Principii el afirmă despre Cartea Înţelepciunii lui Solomon că nu este acceptată de toţi ca având autoritate. Asta nu reflectă părerea lui neapărat, dar este un indiciu important că există voci în epoca respectivă care se pronunţă împotriva acestei scrieri. Este posibil să fie o referinţă la evrei, care cu siguranţă nu o acceptau între Scripturile lor, sau este posibil să fie vorba despre creştini, fie ortodocşi. fie eretici. Cam atât putem ştii. De altfel, el însuşi nu împărtăşeşte aceste idei, din moment ce atât înainte de acest pasaj cât şi după citează din această carte numind-o „scriptură” (Despre principii 3.1.14 citează Î. 7:16, respectiv D.p. 2.9.1 citează Î. 11:21)

Cel de-a doilea pasaj este din Comentariul la Psalmi, din care ni s-a păstrat un fragment în Istoria Bisericească 6.25 a lui Eusebiu din Cezareea.

La explicarea psalmului întâi, Origen ne dă un catalog al Scripturilor sfinte din Vechiul Testament, atunci când scrie textual: „Trebuie să băgăm de seamă că după tradiţia ebraică numărul cărţilor (vetero-testamentare, n.tr) este de douăzeci şi două, număr care la ei este egal şi cu numărul literelor (din alfabet, n.tr)”

Ceva mai departe, vorbind despre altceva, el continuă aşa: „Cele douăzeci şi două de cărţi (din Biblia n.tr) evreilor sunt următoarele: cea intitulată „Facerea” şi care la evrei se numeşte Bereşit sau „La început” după cuvântul cu care începe cartea; (a doua carte este n.tr.) „Ieşirea”, cu numele evreiesc Uelesmot, ceea ce înseamnă „acestea sunt numele”. Pentru „Levitic” evreii au Uikra, ceea ce înseamnează „Şi a chemat”. Pentru „Numeri” evreii aveau Amesfeodeim, pentru „Deuteronom” aveau Elesddebareim care însemnează „Acestea sunt cuvintele”; „Iisus fiul lui Navi” sau Iosuebennun; „Judecători, Rut”, la ei într-o singură carte, Sofleim; „Regii”, întâi şi a doua carte, la ei o singură carte, Samuel, adică „Cel chemat de Dumnezeu”; „Regii”, cărţile a treia şi a patra, la ei una singură Uamelh-David, adică „Domnia lui David”; „Paralipomena”, întâia şi a doua, la ei într-una singură Dabreiamein, adică „Istoria zilelor”; „Ezdra” întâi şi a doua, la ei o singură carte Ezdra, ceea ce vrea să spună „Slobozitorul”; apoi „Cartea Psalmilor” sau Sfarteleim; „Pildele lui Solomon”, în evreieşte Melot; „Eclesiast”, în evreieşte Koelth; „Cântarea Cântărilor”, iar nu cum cred unii cântări ale cântărilor, în evreieşte Sirassireim; „Isaia”, Iessia; „Ieremia” cu „Plângerile” şi cu scrisoarea, la ei o singură carte, Ieremia; „Daniel”; „Iezechiel”; „Iov”; „Estera”. În afară de acestea mai avem cărţile „Macabeilor” numite la ei Sarbetsabaniel” (Eusebiu din Cezareea, Istoria Bisericească, 6.25.1,2)

În acest fragmen Origene ne dă o listă cu Scripturile evreilor, care corespunde aproximativ cu canonul masoretic, cu diferenţa majoră că lipseşte cartea celor doisprezece profeţi minori, dar apare Macabei. Din contextul listei transpare clar intenţia lui Origene de a oferi o listă a cărţilor pe care evreii pe care îi cunoaşte le acceptă, dar nu rezultă în nici un caz că ar fi vorba de canonul creştin al Vechiului Testament.

În alte locuri din scrierile sale Origene pare să nu facă diferenţă între autoritatea deuterocanonicelor şi cea a protocanonicelor. Nu este de mirare, deci, că urmând exemplul său şi al lui Clement din Alexandria, Dionisie din Alexandria, zis cel Mare, discipolul şi urmaşul lui Origene în fruntea faimoasei şcoli catehetice este încă un autor care se adaugă la numărul celor care atestă consideraţia Bisericii primare pentru aceste cărţi.

Iată, deci, că în Biserica primară deuterocanonicele au fost tratate ca orice altă Scriptură, chiar de discipoli direcţi ai apostolilor şi de către cei cărora aceştia le-au transmis credinţa. Nici nu este de mirare că inovaţia neavenită a lui Ieronim a fost întâmpinată cu atâta oroare. Să nu uităm că în teologie inovaţia înseamnă erezie. Rostul nostru este să căutăm faţa Lui şi să transmitem mai departe celor care urmează ceea ce am primit la rândul nostru. Ieronim a încălcat această regulă şi era conştient că era un inovator.

Este incredibil cum un autor de talia lui Wayne Grudem poate spune ceva de genul:

Cărţile acestea n-au fost niciodată acceptate de evrei ca Scripturi, dar de-a lungul istoriei primare a bisericii au existat opinii divizate dacă acestea să facă sau să nu facă parte din Scriptură. De fapt, dovada creştină cea mai timpurie se opune categoric ideii ca Apocrifele să fie apreciate ca Scripturi, dar întrebuinţarea Apocrifelor a crescut treptat în anumite biserici până în perioada Reformei[5].

După cum arată datele istorice opiniile diferite privind deuterocanonicele vin după o primă perioadă de acceptare a lor ca Scriptură fără nici cea mai vagă urmă de reţinere. Nu este de mirare, deci, că Grudem nu oferă nici o justificare pentru aserţiunea sa. Dacă ar face apel la datele concrete pe care documentele lăsate nouă de Biserica primară ni le oferă s-ar vedea îndată cât de gratuită este afirmaţia sa. Nu numai că „dovada creştină cea mai timpurie” nu „se opune categoric ideii ca Apocrifele să fie apreciate ca Scripturi”, ci avem de-a face cu situaţia exact opusă. „Dovada creştină cea mai timpurie” susţine fără jumătăţi de măsură acceptarea deuterocanonicelor ca Scripturi. Îndoielile privind statutul lor sunt cele care au apărut în timp.

Istoricul protestant J. N. D. Kelly spune

Convertirea lui Ieronim la „adevărul evreiesc” (hebrew verity, în original) a adus cu sine un corolar important – acceptarea sa a canonului evreu, sau lista cărţilor care aparţin propriu zis Vechiului Testament. Din moment ce Biserica primară citea Vechiul Testament în greacă, a preluat fără să discute aşa zisul canon Alexandrin, folosit de comunităţile evreieşti vorbitoare de greacă din afara Palestinei. Aceasta cuprindea acele cărţi (Înţelepciunea, Eclesiasticul, Iudita etc.) care se numeau, după caz, apocrife sau deuterocanonice. Spre sfârşitul primului secol, însă, iudaismul oficial a exclus formal acestea, limitând canonul la cărţile care apar în Bibliile engleze ca Vechiul Testament propriu zis. Din vremea lui Origen s-a remarcat că există o diferenţă între canonul evreu şi lista acceptată de creştini, dar cei mai mulţi autori au preferat să aşeze cărţile deuterocanonice, populare şi pe larg folosite, într-o categorie specială (de exemplu numindu-le „bisericeşti”), decât să le lepede. Ieronim acum adoptă o poziţie mult mai tranşantă. După ce enumără „două zeci şi două” (sau, poate, două zeci şi patru) de cărţi recunoscute de evrei, afirmă că orice carte ce nu se află pe lista aceasta trebuie recunoscută drept „apocrifă”: „Acestea nu se află în canon”. În alt loc, în timp ce admite că bisericile citesc şi cărţi precum Înţelepciunea şi Eclesiasticul, care sunt necanonice, în sens strict, el insistă ca acestea să fie folosite numai spre edificarea oamenilor, nu spre susţinerea învăţăturilor bisericeşti. Aceasta a fost atitudinea pe care a menţinut-o de-a lungul vieţii, cel puţin în teorie, pentru că în practică a continuat să le citeze ca şi când ar fi Scripturi[6].  

Cu alte cuvinte, folosirea deuterocanonicelor a fost o practică aproape constantă în Biserică până la Ieronim, în ciuda faptului că deja în vremea lui Origen a devenit clar că evrei şi creştini au canoane diferite. Asta explică, de altfel, de ce la unii părinţi se poate întâlni o distincţie între cărţile protocanonice şi cele de care ne ocupăm, în sensul că acestea din urmă nu ar fi decât „eclesiastice” (adică în uzul Bisericii) şi „bune de citit”. Conştientizarea faptului că evreii au un canon diferit i-a făcut pe aceştia să facă o astfel de diferenţiere, dar de la început nu a fost aşa.

Să ne întrebăm acum. Este justificată această deosebire făcută între cele două? Putem relega deuterocanonicele la un statut secundar numai pentru că evreii nu le au în canonul lor? În primul rând să observăm ca aceşti părinţi fac aceeaşi greşeală pe care a făcut-o Ieronim şi continuă să o facă mulţi protestanţi de astăzi: iau drept „iudaism oficial” (cum se exprimă Kelly) ceea ce nu este decât o diviziune a iudaismului din vremea lui Isus. Astfel iei ajung să lepede tradiţia Bisericii creştine pentru tradiţia rabinică, aceeaşi pe care Isus o numeşte „datină din bătrâni” (Matei 15: 3-6; Marcu 7: 9-13). Nu de alta, dar când Isus spune aceste lucruri stă de vorbă cu strămoşii direcţi ai iudaismului rabinic.

Potrivit lui Grudem:

Iosefus (născut pe la 37/38 d.Cr.) explica: „De la Artaxerxes şi până în vremurile noastre s-a scris o istorie completă, dar care n-a fost considerată demnă de a căpăta acelaşi credit ca şi cel al scrierilor mai timpurii, din cauza imposibilităţii de a cunoaşte o succesiune exactă de profeţi” (Against Apion 1.41). Această afirmaţie a celui mai mare istoric evreu din primul secol de după Cristos arată că el avea cunoştinţe despre scrierile care astăzi sunt considerate parte din cărţile „Apocrife”, şi că el (ca mulţi alţi contemporani ai lui) a considerat aceste scrieri a nu fi „demne de acelaşi credit” pe care îl au scrierile pe care azi le numim Scripturile Vechiului Testament. Din punctul de vedere al lui Iosefus, aproximativ după anul 435 î.d.Cr nu s-au mai adăugat la Scrieri alte „cuvinte ale lui Dumnezeu”.

În afirmaţiile ei repetate, literatura rabinică reflectă o convingere similară când spune că Duhul Sfânt (în funcţia Lui de a inspira profeţii) s-a îndepărtat de Israel. „După ce ultimii profeţi, Hagai, Zaharia şi Maleahi au murit, Duhul Sfânt s-a îndepărtat de Israel, însă ei au continuat să se folosească de bath qôl” (Talmudul babilonian, Zomah 9b, repetat în Sota 48b, Sanhedrin 11a şi Midraş Rabbah în Cântarea Cântărilor 8.9.3)[7]

Gesler şi MacKenzie sunt de acord:

Învăţaţii iudei recunosc faptul că linia lor profetică s-a încheiat în secolul al IV-lea î. Hr.. Însă, aşa cum recunosc şi catolicii, apocrifele au fost scrise ulterior. Aşa cum a scris Flavius Iosefus: „De la Artaxerxe până în vremea noastră toate au fost aşternute în scris, dar nu au fost considerate egale ca valoare cu ceea ce le-a precedat, pentru că succesiunea exactă a profeţilor s-a încheiat”. Numeroase declaraţii rabinice privind încetarea profeţiei confirmă acelaşi lucru. Seder Olam Rabbah 30 declară: „Până atunci [venirea lui Alexandru Macedon] proorocii au proorocit prin Duhul Sfânt. de atunci ‚apleacă urechea ta şi ascultă cuvintele celor înţelepţi.’ ” Baba Bathra 12b declară: „De când Templul a fost distrus proorocia a fost luată de la prooroci şi dată înţelepţilor.” Rabbi Samuel bar Inia a spus: „Din cel de-a doilea Templu lipseau cinci lucruri ce erau în primul Templu, adică foc, chivotul, Urim şi Thumim, uleiul pentru ungere şi Duhul Sfânt [al profeţiei].” Astfel, părinţii evrei (rabinii) recunoşteau că perioada în care au fost scrise apocrifele nu era o perioadă în care Dumnezeu dădea scrieri inspirate.

Să observăm că toate aceste surse, în afara cărţii lui Flavius Iosefus, datează din perioadă ce urmează revoltei lui Bar Cochba. Deci suntem în al doilea secol de istorie a Bisericii. Ele consemnează tradiţii orale fariseice, ce sunt menite să confere autoritate asupra rabinilor, printr-un lanţ de transmisie de la profeţi şi până la învăţaţii farisei. Deci, avem problema de care ne-am lovit mai sus: în ce măsură pot fi consideraţi aceştia drept reprezentanţi autentici ai religiei Israelului?

În plus, Domnul Însuşi îi contrazice. Să observăm că potrivit argumentului rabinic, duhul profeţiei este cel care dispare din Israel, de e nevoie de învăţaţi care să păstorească poporul lui Dumnezeu. Dar Isus spune despre Ioan Botezătorul

9. Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un prooroc? Da, vă spun, şi mai mult decît un prooroc; 10. căci el este acela despre care s’a scris: «Iată, trimet înaintea feţei Tale pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea înaintea Ta.» 11. Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s’a sculat nici unul mai mare decît Ioan Botezătorul. Totuş, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decît el. 12. Din zilele lui Ioan Botezătorul pînă acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi ceice dau năvală, pun mîna pe ea. 13. Căci pînă la Ioan au proorocit toţi proorocii şi Legea. 14. Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină. 15. Cine are urechi de auzit, să audă. (Matei 11:9-15).

Cu alte cuvinte, Ioan este un profet în sensul deplin al cuvântului şi aparţine vechii dispensaţii, trăind şi profeţind într-o perioadă când, potrivit rabinilor de mai târziu, nu exista spirit profetic în Israel. Şi nu este singurul în această situaţie. Luca ne vorbeşte de alţi profeţi: Simeon, peste care era Duhul Sfânt (Luca 2:25) şi „proorociţa” Ana (Luca 2:36). Ambii aparţin, ca şi Ioan Botezătorul, vechii dispensaţii.

Cât despre Flavius Iosefus şi afirmaţia sa luată din Contra Apionem 1.41 să observăm că între ceea ce spune el şi ceea ce afirmă textele rabinice de mai târziu există o diferenţă enormă. De fapt, am putea să-l chemăm în cauză tocmai pe Iosefus ca martor al faptului că pentru evreii din vremea lui Isus duhul profeţiei nu a dispărut din Israel. Asta dacă mai era nevoie de vreo dovadă în plus după cele afirmate de Matei şi Luca.

Ce ne spune fragmentul citat din lucrarea istoricului evreu? Că succesiunea exactă a profeţilor nu se mai verifică de la Artaxerxe încoace. Asta nu înseamnă că duhul profeţiei a dispărut complet. Până la Artaxerxe a existat mereu un profet în Israel, ce putea fi consultat, dar nu mai este cazul după domnia sa. Adică mai există profeţi şi după această dată, dar nu există o linie neîntreruptă.

În fond, de ce face Iosefus această afirmaţie? El mai scrisese nişte lucrări înainte, între care şi Antichităţi iudaice, despre istoria evreilor din cele mai vechi timpuri şi până în epoca sa. Apion, însă, un autor de cultură greacă, a contestat vechimea evreilor, argumentând că ei nu sunt pomeniţi în istoriile greceşti decât după perioada lui Artaxerxe. Iosefus îi răspunde, apărându-şi propria carte, că tocmai perioada care îi precede acestui suveran persan este mai sigură, pentru că atunci a existat o linie neîntreruptă de profeţi, care vorbeau şi scriau cu autoritatea lui Dumnezeu. Cât despre perioada invocată de Apion, tocmai aceasta este mai nesigură, potrivit lui Iosefus, pentru că lanţul exact al profeţilor s-a întrerupt.

Deci istoricul nostru şi rabinii de mai târziu nu spun acelaşi lucru.

Deuterocanonicele – o evaluare biblică

Alte texte la care criticii protestanţi ai canonului istoric creştin fac apel pentru a demonstra că în perioada de patru secole ce L-au precedat pe Mântuitor, şi în care au fost scrise deuterocanonicele, duhul profeţiei a lipsit din Israel se găseşte tocmai în Deuterocanonice. Grudem scrie:

În momentul când apelăm la literatura ebraică din afara Vechiului Testament, observăm că încetarea scrierii cuvintelor divine autoritative venite de la Dumnezeu este clar atestată în mai multe genuri de literatură ebraică extrabiblică. În 1 Macabei (pe la 100 î.d.Cr) autorul scrie despre profanarea altarului: „au dărâmat altarul şi au adunat pietrele într-un loc convenabil de pe dealul unde era templul până va veni un proroc care să le spună ce să  facă cu ele” (1 Macabei 4:45-46). Se pare că nu se cunoştea nici un profet care să poată vorbi cu autoritatea lui Dumnezeu, autoritate cu care au vorbit profeţii Vechiului Testament. Amintirea unui profet cu autoritate în popor era un lucru ce ţinea de trecutul îndepărtat, pentru că autorul vorbeşte despre o mare suferinţă „cum n-a mai fost din vremurile când prorocii au încetat să se mai arate între ei” (1 Macabei 9:27; comp. 14:41)[8].

Într-adevăr în prima carte a Macabeilor citim astfel:

45. Şi le-a venit sfat bun, ca să-l strice, ca nu cumva să le fie spre ocară, că l-au pângărit neamurile; şi au stricat jertfelnicul. 46. Şi au dus pietrele în muntele templului, în loc bun, până va veni proorocul, ca să răspundă pentru ele.  (1 Macabei 4:45-46)

Şi 5-a făcut mare necaz în Israel, cum nu s-a făcut din ziua de când nu se mai arătase prooroc între ei. (1 Macabei 9:27)

Pentru toate acestea au voit Iudeii şi preoţii să le fie Simon cârmuitor şi arhiereu în veac, până se va scula prooroc credincios  (1 Macabei 14:41).

Să observăm de la început că dacă aceste versete ar atesta lipsa profeţiei din Israel şi nu doar lipsa temporară a unui profet, atunci avem aceleaşi probleme pe care le-am semnalat deja: L-am contrazice pe Isus şi pe Luca. Noul Testament nu este la curent cu presupusa lipsă a profeţiei din mijlocul poporului ales.

Dar atunci ce spune autorul cărţii? Exact ceea ce pare să spună: că în momentul în care se întâmplau lucrurile descrise nu exista profet în Israel. Nici mai mult nici mai puţin.

Un alt text la care se face apel împotriva deuterocanonicelor este următorul:

49. De aceea Înţelepciunea lui Dumnezeu a zis: «Le voi trimete prooroci  şi apostoli; pe unii din ei îi vor ucide, iar pe alţii îi vor prigoni, 50. ca să se ceară dela acest neam sîngele tuturor proorocilor, care a fost vărsat dela întemeierea lumii: 51. dela sîngele lui Abel pînă la sîngele lui Zaharia, ucis între altar şi Templu; da, vă spun, se va cere dela neamul acesta! (Luca 11:49-51)

Argumentul bazat pe versetul 51 spune că Isus atestă aici, implicit, limitele canonului Vechiului Testament, care începe cu Geneza şi se încheie în perioada lui Zaharia menţionat în  2 Cronici:

19. Domnul a trimes la ei prooroci să‑i întoarcă înapoi la El, dar n-au ascultat de înştiinţările pe cari le‑au primit. 20. Zaharia, fiul preotului Iehoiada, a fost îmbrăcat cu Duhul lui Dumnezeu. El s-a înfăţişat înaintea poporului şi i‑a zis: „Aşa vorbeşte Dumnezeu: „Pentru ce  călcaţi poruncile Domnului? Nu veţi propăşi. Pentru că  aţi părăsit pe Domnul, şi El vă va părăsi.” 21. Şi au uneltit împotriva lui, şi l‑au ucis cu pietre, din porunca împăratului, în curtea Casei Domnului. (2 Cronici 23:19-21)

Problema cu această identificare este că Matei o contrazice explicit, identificându-l pe Zaharia de care vorbeşte Isus cu autorul cărţii din lista celor 12 profeţi mici, şi nu cu Zaharia, fiul lui Iehoiada.

34. De aceea, iată, vă trimet  prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre, şi‑i veţi prigoni din cetate în cetate; 35. ca să vină asupra voastră tot sîngele nevinovat, care a fost vărsat pe pămînt, dela sîngele neprihănitului Abel pînă la sîngele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l‑aţi omorît între Templu şi altar. 36. Adevărat vă spun,  că toate acestea vor veni peste neamul acesta. (Matei 23:34-36, compară Zaharia 1:1)

Dar la o lectură mai atentă a textului din Luca vom vedea că ceea ce spune Isus nu poate fi folosit pentru a trasa limitele canonului, indiferent la cine se referă. Domnul îi ceartă pe farisei pentru faptul că îl urmăresc cu trivialităţi, ca să îl poată învinui şi îi aseamănă cu cele două personaje vetero-testamentare, care au fost ucise de fraţii lor. Isus, practic, profeţeşte despre propria moarte, trădat de proprii fraţi după trup. Martiriul lui Zaharia este ultimul de care se fac vinovaţi părinţii fariseilor cu care El stă de vorbă. După acest episod martirii evrei au fost ucişi de mână străină (de exemplu martirii Macabei), deci nu sunt relevanţi pentru tema discuţiei di Luca 11.

Însă, cel mai sigur mod de a rezolva problema aceasta ar fi, desigur, dacă am putea puncta nişte profeţii mesianice în cărţi deuterocanonice, recunoscuta ca atare în Noul Testament. Asta ar dovedi definitiv că în presupusa perioadă de tăcere de patru secole au existat profeţi. Am văzut deja că în Ioan 10 Isus se prezintă pe Sine drept împlinirea tipologică a praznicului Luminilor, ceea ce atârnă greu de partea caracterului profetic al cărţii 1 Macabei. Dar acesta nu este singurul text relevant pentru discuţia noastră. Să deschidem Noul Testament la Matei 27:

S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu. (Matei 27:43, trad. Sfântului Sinod al BOR)

Acest text pare să împlinească următoarea profeţie mesianică:

Toţi cei ce mă văd îşi bat joc de mine, îşi deschid gura, dau din cap şi zic: „S-a încrezut în Domnul! Să-l mântuiască Domnul, să-l izbăvească, fiind-că îl iubeşte!”(Psalm 22:8,9 trad. Cornilescu)

Dar să observăm că din pasajul din Psalmi lipseşte tocmai elementul principal. Isus este persecutat pentru că a spus despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu. Acest lucru a fost profeţit cu exactitate în Vechiul Testament, dar într-o carte deuterocanonică:

17. Deci să vedem dacă cuvintele lui sunt adevărate şi să cercetăm ce i se va întâmpla ieşind din această viaţă. 18. Căci dacă dreptul este fiul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu îl va apăra şi-l va scoate din mâna potrivnicilor săi. 19. Să-l încercăm cu ocări şi cu chinuri, ca să vedem cât este de răbdător şi să încercăm suferinţa lui. 20. Să-l dăm unei morţi de ocară căci, după vorba lui, Dumnezeu va avea grijă de el”. 21. Acestea sunt gândurile lor, dar ei se amăgesc, viclenia lor i-a orbit.  (Înţelepciunea lui Solomon 2:17-21)

Este greu de acceptată, de aceea, aserţiunea lui Harris care spune, contrar evidenţei că:

Pe de altă parte, cele şapte cărţi apocrife şi adăugirile apocrife nu sunt citate nicicând în nici un fel. Aşa zise aluzii la ele sunt foarte rare şi discutabile. Pot exista „coincidenţe în gândire şi exprimare”, cum spune Green, dar dovezile aduse de el contrazic puternic teza potrivit căreia autorii Noului Testament ar fi considerat că ar avea vreo autoritate[9].

De asemenea, suntem nevoiţi să respingem şi afirmaţia lui Geisler şi MacKenzie, potrivit căreia:

Este posibil să existe aluzii la apocrife în Noul Testament, dar nu există citări explicite din acestea. Nu există nici măcar un singur citat direct din oricare din apocrifele acceptate de Biserica Romano-Catolică. În plus, deşi Noul Testament citează Vechiul Testament ebraic, nu citează niciodată vreuna din cele 14 (sau 15) cărţi apocrife ca avînd autoritate sau ca fiind canonice. De exemplu, acestea nu sunt citate niciodată cu o introducere de genul „aşa spune Domnul”, sau „este scris”, sau „Scriptura spune”, cum găsim de regulă atunci când sunt citate cărţile canonice.

Autorii au dreptate într-o singură privinţă. Într-adevăr, nu există citate directe din deuterocanonice, introduse prin formulele menţionate de ei. Dar asta nu înseamnă că nu sunt tratate ca fiind profetice, adică, potrivit criteriului propus tocmai de ei, canonice.

De asemenea, să observăm că un criteriu de canonicitate sprijinit pe citarea în Noul Testament ar duce la rezultate inacceptabile pentru canonul masoretic însuşi. Următoarele cărţi ale canonului masoretic nu sunt citate în Noul Testament: Judecători, Rut, Ezra, Neemia, Obadia, Naum, Estera, Cântarea Cântărilor şi Eclesiastul.

Grudem se alătură opiniei exprimate de Geisler şi MacKenzie:

Conform unor verificări întreprinse, se arată că mai mult de 295 de ori atât Isus cât şi autorii Noului Testament citează ca scrieri cu autoritate divină diferite părţi din Scripturile Vechiului Testament, dar niciodată nu citează o afirmaţie din cărţile Apocrife sau din alte scrieri ca având această autoritate divină. Absenţa totală a referinţelor la literatura fără autoritate divină şi frecvenţa extrem de mare a referinţelor la sute de alte texte din Vechiul Testament având autoritate divină, confirmă cu multă putere faptul că autorii Noului Testament au fost de acord că scrierile canonice stabilite ale Vechiului Testament reprezintă fără nici o îndoială cuvintele lui Dumnezeu[10].

Să vedem, însă, aceste posibile aluzii la deuterocanonice în Noul Testament, ca să ne putem forma o părere avizată. În continuare voi folosi traducerea Sfântului Sinod al BOR, pentru a păstra continuitatea dintre citatele din Vechiul şi Noul Testament.

Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc (Matei 6:14)

Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre. (Marcu 11:25)

Iartă nedreptatea aproapelui tău şi, atunci când te vei ruga tu, ţi se vor ierta păcatele. (Sirah 28:2)

Isus nu citează direct Sirah, dar preia o idee ce este prezentă numai acolo între cărţile Vechiului Testament. Dar asta nu e tot. În alt capitol al aceleiaşi Evanghelii Domnul ne cheamă cu aceste cuvinte:

28 Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. 29 Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. 30 Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară. (Matei 11:28-30)

ce sunt în mod clar inspirate de mai multe pasaje din Sirah:

24. Ascultă, fiule, şi primeşte învăţătura mea şi nu lepăda sfatul meu. 25. Şi bagă picioarele tale în obezile ei şi în lanţul ei grumazul tău. 26. Încovoaie umărul tău şi o poartă pe ea şi să nu-ţi fie greu de legăturile ei.  (Sirah 6:24-25)

19. Eu ca un terebint am întins ramurile mele şi ramurile mele sunt ramurile măririi şi ale darului. 20. Sunt ca o vilă cu ramuri încântătoare, dar şi florile mele sunt rodul măririi şi al bogăţiei. 21. Apropiaţi-vă de mine cei ce mă poftiţi şi vă săturaţi din roadele mele. 22. Că pomenirea mea este mai dulce decât mierea şi moştenirea mea decât fagurele mierii. 23. Cei care mă mănâncă pe mine iar vor flămânzi; şi cei care mă beau iar vor înseta. 24. Cel care mă ascultă pe mine nu se va ruşina şi cei care lucrează întru mine nu vor păcătui. (Sirah 24:19-24)

30. Apropiaţi-vă către mine, cei neînvăţaţi, şi rămâneţi în casa învăţăturii! 31. Pentru ce întârziaţi la acestea, deşi sufletele voastre însetează foarte? 32. Am deschis gura mea şi am grăit: Agonisiţi-vă, fără de argint. 33. Supuneţi cerbicea voastră sub jug, şi să primească sufletul vostru învăţătură; aproape este de cei care o caută. 34. Vedeţi cu ochii voştri că puţin m-am ostenit şi multă odihnă mi-am aflat. (Sirah 51:23-27)

Aceeaşi situaţie o găsim şi în cazul faimosului îndemn al Domnului:

Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea (Luca 6:31)

Care preia ideea următorului verset:

Ceea ce urăşti tu însuţi, aceea nimănui să nu faci.  (Tobit 4:15a)

Tot în Luca Isus ne spune să nu îi privilegiem pe cei cu stare,

Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi (Luca 14:13)

Întocmai cum îndeamnă şi Tobit:

Dă milostenie din averea ta şi să nu aibă ochiul tău părere de rău când vei face milostenie. De la nici un sărac să nu-ţi întorci faţa ta, şi atunci nici de la tine nu se va întoarce faţa lui Dumnezeu.  (Tobit 4:7)

Formularea diferă, dar ideea este aceeaşi. Această aluzie, sau posibilă aluzie, este cu atât mai interesantă cu cât în acelaşi pasaj din Tobit găsim un verset ce este întru totul incompatibil cu doctrina protestantă privind îndreptăţirea numai prin credinţă, prin importanţa dată faptelor pentru mântuire:

Că milostenia izbăveşte de la moarte şi nu te lasă să te cobori în întuneric. (v. 10)

Nici Evanghelia după Ioan nu rămâne neatinsă de aluzii la deuterocanonice:

Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede cele cereşti? (Ioan 3:12)

Cu greu ne dăm seama despre cele ce sunt pe pământ şi cu osteneală găsim cele ce sunt chiar în mâna noastră; atunci, cine a putut să pătrundă cele ce sunt în ceruri? (Înţelepciunea 9:16)

În Romani 9 găsim mai multe aluzii interesante la pasaje din Cartea Înţelepciunii lui Solomon, cu toate că nu este vorba de citate explicite:

Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa? (Romani 9:20)

Căci cine ar putea să-ţi zică: Ce-ai făcut? Sau cine va sta împotriva judecăţii Tale? Sau cine Te va scoate vinovat pentru neamurile cele nimicite, pe care Tu însuţi le-ai făcut? Sau cine se va ridica asupra Ta cu judecată pentru oamenii cei nedrepţi?  (Înţelepciunea 12:12)

În următorul verset din Romani citim:

Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste? (Romani 9:21)

Aici Pavel reia o imagine prezentă în aceeaşi carte deuterocanonică, dar îi schimbă complet sensul:

Dar bine să ştie că păcătuieşte mai mult decât toţi ceilalţi acela care, din acelaşi lut, scoate vase care se pot uşor sparge şi chipuri idoleşti.  (Înţelepciunea 15:17)

Însă cu toată această schimbare a întrebuinţării, este clar că avem aceeaşi imagine.

Următorul verset din Romani 9, însă, ne arată cât de important este, pentru înţelegerea unui pasaj din Noul Testament, să îl citim în lumina pasajului deuterocanonic la care face aluzie:

Şi ce este dacă Dumnezeu, voind să-Şi arate mânia şi să facă cunoscută puterea Sa, a suferit cu multă răbdare vasele mâniei Sale, gătite spre pierire (Romani 9:22)

19. Prin lucruri ca acestea ai învăţat pe poporul Tău că cel drept trebuie să fie iubitor de oameni şi ai dat fiilor Tăi bună nădejde, că le laşi timp să se pocăiască de păcate. 20. Că de vreme ce ai pedepsit cu atâta încetineală şi îngăduinţă pe duşmanii slujitorilor Tăi, deşi erau vinovaţi până la moarte, dându-le timp şi loc să se abată de la nelegiuirea lor, 21. Atunci cu câtă luare aminte judeci Tu pe robii Tăi, ai căror părinţi au primit de la Tine jurăminte şi legămintele unor strălucite făgăduinţe!  (Înţelepciunea 12:19-21)

În context Pavel vorbeşte despre alegerea, într-o primă fază, a poporului evreu prin Iacov faţă de Esau, insistând că asta a fost fără merit (v. 11) din partea lui Iacov. Deci evrei din vremea lui nu erau aleşi din cauza unor merite ale strămoşilor. De aceea, nu este nedrept dacă acum Dumnezeu îşi alege un popor (şi) din mijlocul neamurilor. De asta a tolerat până acum existenţa neamurilor alături de poporul ales:

22 Şi ce este dacă Dumnezeu, voind să-Şi arate mânia şi să facă cunoscută puterea Sa, a suferit cu multă răbdare vasele mâniei Sale, gătite spre pierire, 23 Şi ca să facă cunoscută bogăţia slavei Sale către vasele milei, pe care mai dinainte le-a gătit spre slavă? 24 Adică pe noi, pe care ne-a şi chemat, nu numai dintre iudei, ci şi dintre păgâni, 25 Precum zice El şi la Osea: „Chema-voi poporul Meu pe cel ce nu este poporul Meu, şi iubită pe cea care nu era iubită; 26 Şi va fi în locul unde li s-a zis lor: Nu voi sunteţi poporul Meu – acolo se vor chema fii ai Dumnezeului Celui viu”. (Romani 9:22-26)

Pe scurt, în pasajul deuterocanonic la care face aluzie Pavel avem de-a face cu o profeţie mesianică. Apostolul citează din Osea şi apoi din Isaia, dar numai în Înţelepciunea lui Solomon se spune că Dumnezeu a avut răbdare cu cei nelegiuiţi, adică neamurile care persecutau Israelul, ca acestease să poată „abate de la nelegiuirea lor”. Acest lucru s-a împlinit, potrivit textului din Romani, prin acceptarea Evangheliei de către ei.

Însă aluziile din Romani la Înţelepciunea lui Solomon nu se opresc aici:

Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui? (Romani 11:34)

Cu adevărat, ce om poate să cunoască sfatul lui Dumnezeu sau cine poate să pătrundă voinţa lui Dumnezeu? (Înţelepciunea 9:13)

Dar aici avem şi o paralelă într-o carte protocanonică:

Cine a căutat în adânc Duhul Domnului şi cine L-a sfătuit pe El? (Isaia 40:13)

Dar Pavel nu uită nici de Sirah:

Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună. (2 Corinteni 9:7)

9. Totdeauna când dai, fii cu faţă voioasă şi cu bucurie sfinţeşte zeciuiala. 10. Dă Celui Preaînalt, precum ţi-a dat El, şi dă din toată inima din câştigul mâinilor tale, 11. Că Domnul este răsplătitor şi cu şapte părţi îţi va răsplăti. (Sirah 35:9-11)

Aceeaşi idee o găsim şi în Proverbe:

Pe omul vesel şi darnic Dumnezeu îl binecuvintează, va pune capăt zădărniciei lucrărilor sale. (Proverbe 22:8a, după Septuaginta, vol. 4, tomul I, Polirom, 2006).

Dar este vorba de un verset ce lipseşte din textul masoreţilor, deci şi din Bibliile protestante, şi e prezent numai în Septuaginta.

Să nu uităm nici de bine cunoscutul pasaj din Efeseni în care ne este prezentată armura credinciosului şi care pare să facă aluzie la pasajul echivalent din Înţelepciunea 5:16-23.

În Epistola către Evrei avem binecunoscutul verset:

Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârşit, prin El însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte (Evrei 1:3)

Însă nu vom înţelege miza acestei descrieri a Domnului Isus decât dacă ţinem cont că în Înţelepciunea lui Solomon aceeaşi descriere este făcută Înţelepciunii personificate:

Ea este strălucirea luminii celei veşnice şi oglinda fără pată a lucrării lui Dumnezeu şi chipul bunătăţii Sale.  (Înţelepciunea 7:26)

În continuare să vedem o serie de paralele pe care le găsim între versete din Epistola lui Iacov şi Sirah.

Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. (Iacov 1:13)

Să nu zici: Domnul m-a depărtat, că cele ce El le-a urât nu le va face. 12. Să nu zici: El m-a înşelat; n-are El lipsă de omul păcătos.  (Sirah 15:11,12)

Dar şi

Să ştiţi, iubiţii mei fraţi: orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire, zăbavnic la mânie. (Iacov 1:19)

Fii grabnic la ascultat şi zăbavnic la dat răspunsul.  (Sirah 5:13)

De asemenea, între diatriba lui Iacov la adresa limbii din capitolul 3 şi cea din capitolul28 din Sirah există o paralelă atât de izbitoare, încât este greu să nu vedem faptul că autorul acestei cărţi nou-testamentare s-a inspirat din acea carte deuterocanonică. Practic Iacov îşi inspiră învăţătura morală din Cartea lui Sirah.

Putem fi de acord, prin urmare cu Grudem sau Geisler şi MacKenzie, cum că Deuterocanonicele sunt ignorate de autorii Noului Testament? În nici un caz. Într-adevăr nu avem citate explicite, introduse prin formule de genul „aşa spune Domnul”, sau „este scris”, sau „Scriptura spune”, cum găsim de regulă atunci când sunt citate cărţile canonice, dar paralelele sunt multe şi ţin de argumentul de baza al câte unui pasaj nou-testamentar. Autorii Noului Testament cunoşteau aceste scrieri şi s-au folosit din plin de ele, chiar luând drept profeţie mesianică vreo afirmaţie, dacă era cazul.

Ţinând cont de mărturia Bisericii apostolice, aşa cum transpare ea în cărţile Noului Testament, a Bisericii post-apostolice, cum transpare ea în cele mai vechi scrieri creştine şi a Bisericii primare, nu putem decât să tragem o singură concluzie: eliminarea deuterocanonicelor din rândul Scripturilor, indiferent că a fost făcută de Ieronim şi discipolii săi catolic, sau de protestanţi, este nejustificată istoric şi biblic.


[1] Norman Geisler and Gregory Dix, Introduction to the Bible

[2] Cornel Filip, Păgînizarea creştinismului apostolic, Tradiţia bisericească şi manipularea religioasă, Ed. Agape, Făgăraş, 2004, p. 179.

[3] Only after Augustine and the local councils he dominated mistakenly pronounced them inspired did they gain wider usage and eventual acceptance by the Roman Catholic Church atTrent. This falls far short of the kind of initial, continual, and complete recognition of the canonical books of the Protestant Old Testament and Jewish Torah (which exclude the Apocrypha) by the Christian church.

[4] Poate mult prea fidel, am zice noi catolicii care nu suntem de orientare tomistă.

[5] p. 57

[6] Kelly, J. N. D., Jerome, His Life, Doctrine and Controversies, Duckworth, Londin, 1975, p. 160-161.

[7] p. 56

[8] Wayne Grudem, Teologie Sistematica, p. 56.

[9] R Laird Harris, Inspiration and Canonicity of the Bible, An Historical and Exegetical Study, Zondervan, Grand Rapids, Michigan, p. 183, citând W. H. Green, General Introduction to the Old Testament, the Text (1899), p. 127.

[10] p. 57

Published in: on Decembrie 3, 2011 at 9:04 am  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://mihaisarbu.wordpress.com/2011/12/03/deuterocanonice-sau-apocrife/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: