Creştinismul: singura religie adevărată? – răspuns lui Radu Iliescu


(In imagine: Dante o intalneste pe Beatrice in Paradis)

Pe o pagina de internet dedicată lui René Guénon dl. Radu Iliescu îi ia la trei păzeşte pe cei care au „trufia” (termenul îi aparţine) de a crede că o singură religie poate fi adevărată. Articolul său se numeşte Asupra ideii cã numai o singurã religie ar fi adevãratã, cu o aplicatie pe cazul crestinismului, şi găsim aici o serie de argumente care încearcă să demonstreze, prin reducere la absurd, că o astfel de idee este de nesusţinut. Argumentul său este că religiile au o componentă exoterică şi un miez ezoteric, iar acest miez este comun. De aceea numai aceia care ignoră dimensiunea esoterică ce uneşte diferitele tradiţii particulare îşi poate închipui că propria tradiţie elimină de la Masa Rotundă a adevărului celelalte tradiţii. În toate acestea se dovedeşte a fi un consecvent discipol al metafizicianului de la Blois, spre deosebire de mine, care, pasăminte, m-am rătăcit în confesionalism.

Ceea ce m-a surprins la textul acesta este agresivitatea tonului. Dispute între ezoterişti şi exoterişti au mai fost şi vor mai fi, dar nu este obligatoriu, cred, să ne şi urâm. Bunăoară, un alt ezoterist, într-un text intitulat sugestiv Lettre à un ami intégriste foloseşte acest ton:

Et cependant, les raisons que nous avons de nous comprendre et de nous entendre ne sont-elle pas beaucoup plus fortes que celles que nous pourrions avoir de nous déchirer? Est-ce que depuis longtemps je n’observe pas, avec fraternité et „de l’intérieur”, votre douloureux calvaire spirituel? Ne suis-je pas indigné avec vous, lorsque des émissaires de „l’ordre nouveau” vous ricanent au nez, ou vous insultant – puisque ce nom d’intégriste que vous portez fièrement est en effet pour eux terme de mépris? (Jean Phaure, Le cycle de l’humanité adamique, Ed. Dervy, Paris, 1994, p. 534 – sublinierile aparţin autorului)

Deci iată că se poate. Iar dl. Iliescu ar trebui cu atât mai mult să îşi modereze tonul cu cât, spre deosebire de autorul pe care tocmai l-am citat, dovedeşte în cursul textului săi că nu cunoaşte creştinismul exoteric, nu cunoaşte foarte bine opera lui Guénon (cum voi arăta îndată) şi se află la cuţite cu regulile gândirii logice (cum voi arăta mai la vale). Am decis să răspund, totuşi, argumentelor aduse de dl. Iliescu pentru că ele reflectă de multe ori prejudecăţi curente, ceea ce îmi dă o ocazie foarte bună pentru clarificarea unor lucruri, precum natura şi rostul dogmelor, ca sa dau un singur exemplu.

Înainte de a discuta în detaliu argumentele oferite de purvapakshin (dl. Iliescu ar trebui să ştie la ce mă refer), aş remarca în treacăt că textul pare trântit pe hârtie cam la fuşereală. Astfel, autorului îi scapă nişte erori ce nu pot fi numite altfel decât puerile. Iată una:

Sfântul Prelat roman poartã în timpul liturghiei… caduceul lui Hermes, cu cei doi serpi care se încolãcesc de-al lungul lui,

Asta, chipurile, ar trebui să fie un indiciu pentru creştinii „buricitori”, că nu ar trebui să dispreţuiască alte tradiţii, în mod concret hermetismul. Mi-aş permite doar să fac observaţia că toiagul arhieresc cu cei doi şerpi este specific ritului bizantin, adică pentru ortodocşi şi greco-catolici. În ritul latin, în care liturghiseşte episcopul Romei, aşa ceva nu există. Ce demonstreaza asta? Nimic deosebit, dar este un indiciu că dl. Iliescu este destul de neglijent cânt vine vorba de detalii. Ori, diavolul, după cum se ştie, acolo va fi de găsit.

Nici în ce priveşte învăţătura guénoniană purvapakshin nu pare foarte bine pus la punct, cum spuneam. Bunăoară, citim la un moment ceva de genul următor: „exoterismul unui hindus sau a unui musulman este de neînteles pentru exoterismul crestin”. În studiul său intitulat Introduction générale à l’Étude des Doctrines hindoues (apărută şi în lb. română la Ed. Herald, dar în acest moment nu am traducerea cu mine), Guénon ne spune destul de clar că în cazul Indiei nu putem vorbi de o distincţie ezoterism-exoterism, ca în cazul islamului sau al iudaismului. Iată ce citim în capitolul intitulat Ésotérisme et exotérisme:

C’est précisément de l’Inde qu’il nous reste à parler ici, et c’est là qu’il est le moins possible d’envisager une distinction comme celle de l’ésotérisme et de l’exotérisme, parce que la tradition y a en effet trop d’unité pour se présenter, non seulement en deux corps de doctrine séparés, mais même sous deux aspects complémentaires de ce genre. Tout ce qu’on peut y distinguer réellement, c’est la doctrine essentielle, qui est toute métaphysique, et ses applications de divers ordres, qui constituent comme autant de branches secondaires par rapport à elle.

Ce demonstrează asta? Mai nimic. Dar este un indiciu că opera guénoniană nu a fost digerată până la capăt de cel care lasă astfel de scăpări să-i curgă nestingherit din călimară pe pergament. Încă ceva. La un moment dat ne cade sub ochi ceva de genul următor: „una dintre posibilitãtile divine, în numãr infinit”. Pe o pagină dedicată lui Guénon o astfel de afirmaţie nu are ce căuta. Dacă despre Principiu putem afirma că este infinit (mai precis că este Infinitul însuşi), numărul atributelor Sale nu îl putem califica decât drept indefinit. Chiar degeaba şi-a răcit Guénon stiloul în primul capitol din Les Principes du Calcul Infinitesimal?

Dar cea mai nostimă afirmaţie cred că ar fi următoarea:

Ce se întâmplã dacã, în ciuda demonstratiei de mai sus, ne încãpãtânãm sã considerãm cã singura religie adevãratã este totusi crestinismul (si niciuna dintre celelalte)? Asta ar implica si pretentia cã dogmele crestine sunt “reale”, adicã izbutesc sã surprindã realitatea fãrã rest, altfel spus Dumnezeu chiar e Treimea cea de o fiintã, în timp ce Trimurti hindusã si Tien-Ti-Huen taoistã sunt automat pretentii false. (boldul îmi aparţine)

Voi discuta la locul potrivit ce sunt dogmele şi la ce sunt bune. Aşa că nu mă opresc acum să comentez afirmaţia ignorantă legată de ele. Dl. Iliescu nu îşi dă seama că a ajuns la absurdităţi din cauza premisei sale greşite şi nu din alte motive.

Ceea ce purvapakshin încearcă să spună aici este că dacă dogma Sf. Treimi  este adevărată (în cardrul unei teologii care este singura adevărată) atunci de aici rezultă că doctrine echivalente din alte tradiţii sunt, ipso facto false. Argumentul nu stă în picioare logic, pentru că dacă teologia creştină este singura adevărată pe de-a întregul, de aici nu rezultă că o învăţătură anume, echivalentă, dintr-o altă religie nu poate fi şi ea adevărată. Avem de-a face cu un banal sofism logic. Dar nu despre asta vroiam să vorbesc aici, ci despre presupoziţia d-lui Iliescu, cum că Trimurti hindusă şi Tien-ti-huei (şi nu Tien-Ti-Huen, cum scrie eronat) are fi asimilabile cumva cu Sf. Treime creştină. Guénon (în imagine alături de Frithjof Schuon) a scris o carte întreagă pe tema triadei intitulată, ca să nu existe nici un fel de dubii aspra conţinutului, La Grande Triade (trad. rom. Marea Triadă, apărută la Ed. Herald). Care este primul lucru pe care îl spune în primul capitol al acestei lucrări, înainte de orice altceva? Ne atrage atenţia asupra corespondenţelor abuzive (termenul său) pe care le găsesc unii între Trimurti hindusă şi triada taoistă pe de o parte şi Sf. Treime creştină pe de alta. Cine se află în posesia celor mai elementare cunoştinţe în ce priveşte acest subiect nu poate decât să fie de acord cu Guénon.

Încă ceva. Dl. Iliescu, referindu-se la Tien-Ti-Huen taoista (a cărui nume nu este în stare nici măcar să îl scrie corect), alături de Sf. Treime creştină şi Trimurti hindusă nu ştie ce spune. Probabil se referea la triada taoistă Tien-ti-jen (Cer-pământ-om/omenire). Dacă s-ar obosi să răsfoiască din când în când exemplarul său din La Grande Triade, care probabil adună praf pe vreun raft, va descoperi că Tien-ti-huei (Cer-pământ-organizaţie) este numele unei organizaţii taoiste şi înseamnă Societatea (organizaţia) Cerului şi pământului. Deci în textul domniei sale avem alăturare o doctrină creştină, o doctrină hindusă şi o organizaţie taoistă. Chiar nu există limite pentru neglijenţa acestui autor de diatribe aruncate pe negândite? Paralele se trag între diferite doctrine sau între diferite organizaţii, dar nu între doctrine şi organizaţii. Dacă asimilarea dintre Sf. Treime creştină şi Trimurti hindusă este greşită, cea între Sf. Treime creştină şi Tien-ti-huei taoistă este lipsită de sens, deci nu poate fi categorisită nici măcar ca fiind eronată.

Iar dacă citind asta va avea curiozitatea să mai şteargă praful de pe volumul de care am pomenit poate va face un efort în plus să lectureze şi capitolul 14 din L’Homme et son devenir selon le Vedanta (trad. rom. execrabilă Omul şi devenirea sa după Vedanta, la Ed. Antet)

Dar să lăsăm detaliile şi să trecem la miezul problemei. Ca să pot răspunde argumentelor prezentate în articolul menţionat voi discuta, acum la început, ceea ce consider că este greşeala de la care pornesc toate celelalte. Ea a fost formulată astfel:

Iisus spunea unui bãrbat care l-a numit “bun” cã numai Dumnezeu este Bun. Cum ar putea atunci o religie sã se pretindã adevãratã, când numai Dumnezeu este Adevãrat?

Răspunsul lui Isus este corect logic, pentru că avem de-a face cu două persoane. Însă întrebarea retorică adăugată la cuvintele Mântuitorului este incoerentă logic pentru că avem de-a face cu o religie şi o persoană. Ori, este evident că nu ne referim la acelaşi lucru când spunem că Dumnezeu „este adevărat”sau o învăţătură „este adevărată”.

(De altfel, dacă este să capitalizăm atributul Lui divin, aşa cum se întâmplă în textul de mai sus, atunci ar trebui să spunem că Dumnezeu „este Adevărul”, nu că „este Adevărat”.)

Prin urmare, faptul că Dumnezeu este adevărat nu elimină posibilitatea ca o religie sau alta, eventual mai multe sau chiar toate, să fie adevărată. Eroarea de care vorbeam este aceasta, de a formula dihotomii de tipul sau-sau, care nu corespund realităţii. Cu alte cuvinte, purvapakshin nu are simţul nuanţelor. Aşa se explică o enormitate precum aceasta:

Ce se întâmplã dacã (…) ne încãpãtânãm sã considerãm cã singura religie adevãratã este totusi crestinismul (si niciuna dintre celelalte)? Asta ar implica si pretentia cã dogmele crestine sunt “reale”, adicã izbutesc sã surprindã realitatea fãrã rest

Două lucuri ar fi de observat aici. Primul ar fi acela că din premisă nu rezultă concluzia, adică avem de-a face cu un non sequitur. Al doilea ar fi acela că niciodată creştinii nu au susţinut că dogmele noastre ar surprinde realitatea fără rest. Este clar că dl. Iliescu are o idee întru totul deformată despre rostul dogmelor. Dar să începem cu prima problemă pe care am menţionat-o, cea a lipsei de coerenţă între premisă şi presupusa concluzie, ca să ajungem şi la a doua.

Dacă vom considera creştinismul ca fiind singura religie adevărată, de aici nu rezultă sub nici o formă că adevărul ei este fără rest. Altfel teologia sa ar fie exact aceeaşi în toate epocile, atât în conţinut cât şi în formulare. Adică adevărul său nu ar mai putea fi aprofundat în timp. Ori adevărurile de credinţă sunt aprofundate în timp, în funcţie de provocările timpului. Principalele doctrine hristologice au fost formulate de Conciliile ecumenice după ce Sfinţii Părinţi au aprofundat în scrierile lor taina Întrupării în urma provocărilor ariene, nestoriene sau monofizite. În urma revoltei protestante Biserica a aprofundat taina îndreptăţirii. Este foarte posibil ca şi în viitor să se producă astfel de aprofundări, în urma unor provocări specifice acelor perioade. Însă ceea ce este comun pentru toate aceste formulări dogmatice, este că ele răspund unor provocări anume şi, prin urmare, nu pot fi înţelese adecvat decât în contextul provocării căreia îi răspund.

Nu rezultă de aici, oare, că nici o dogmă nu este formulată „fără rest”? Ci că este un răspuns anume dat sub călăuzirea Duhului Sfânt unei probleme anume? Orice dogmatician ce merită acest nume este conştient de aceste lucruri. Dar în cadrul unei polemici este mult mai simplu să ataci o variantă desfigurată a poziţiei adversarului tău, decât să iei aminte la ce spune cu adevărat. Sunt dezamăgit să văd universalismul guenonian luat drept pretext pentru nişte polemici ce, calitativ, nu depăşesc certurile interconfesionale de cea mai proastă calitate.

În orice caz, autorul nostru pare să fie foarte încrezător în munca sa de demolare şi ne spune în felul următor „cu sigurantã, rareori ni s-a arãtat ceva mai usor de demontat, pe mãsura ignorantei larg rãspândite pe care buriceala o presupune.”. Buriceala fiind, în acest context, pretenţia unora ca religia lor să fie singurul buric al Pământului. Acestei încrederi în posibilitatea întreprinderii sale se adaugă încrederea în justeţea lucrării de tragere de urechi a buriciţilor:

Vom afirma fãrã ocolisuri: la baza acestei maladii ombilicale larg rãspândite se aflã ignoranta Celuilalt.

M-aş fi aşteptat să găsesc capitalizate cuvintele care se referă la ceva legat de Dumnezeu sau Principiul prim, şi nu ceva contingent precum „celălalt”. Iar tonul moralist este neavenit în condiţiile în care autorul ignoră creştinismul (după cum am văzut), dar îşi permite să deformeze învăţătura adversarului său, adică a aceluia care este „celălalt” în raport cu propria poziţie. În aceste condiţii tonul moralizator sună cam fals. Iată cum îi descrie el pe cei pe care îi atacă:

Vom afirma fãrã ocolisuri: la baza acestei maladii ombilicale larg rãspândite se aflã ignoranta Celuilalt. Nu necunoasterea purã, preferabilã, pentru cã cel putin cel care e ignorant pânã la capãt are sansa ca într-o zi sã cunoascã adevãrul, nu! ci îngrãmãdirea de idei-de-a-gata preluate din almanahuri, adoptarea de prejudecãti sentimentale fãcute pentru linistirea gospodinelor, acumularea de fraze-prefabricate pentru concursuri-cu-premii-televizate, cum ar fi: musulmanii îl resping pe Iisus, hindusii sunt niste închinãtori la idoli, africanii sunt niste canibali, aztecii fãceau jertfe umane, budistii sunt de fapt niste atei. Douã rânduri, atât, nimic mai mult, si buriceala e gata: în comparatie cu ei, noi crestinii suntem plini de mistere, Dumnezeu a venit pentru noi, s-a rãstignit pentru pãcatele noastre, a murit pe cruce, a înviat, si la Apocalipsã ne va ierta pe noi, cei care am avut inteligenta sã-l alegem pe El. Fireste, dacã teologia Celuilalt încape în mai putin de un rând, buricitul e generos cu el însusi si e gata sã sacrifice pânã la trei rânduri pentru teologia lui, singura adevãratã, nu?

Având în vedere că toţi teologii catolici, de la Pavel şi până la, să zicem, R. Garrigou-Lagrange (inclusiv toţi cei canonizaţi şi canonizate), toţi sfinţii şi Magisteriul din toate vremurile au considerat că adevărul nu se află în deplinătatea sa decât în Biserica Catolică, rezultă că toţi aceştia „îngrãmãdesc idei-de-a-gata preluate din almanahuri, adopta prejudecãti sentimentale fãcute pentru linistirea gospodinelor, acumuleaza fraze-prefabricate pentru concursuri-cu-premii-televizate”. De asemenea toţi aceştia consideră că „în comparatie cu ei, noi crestinii suntem plini de mistere, Dumnezeu a venit pentru noi, s-a rãstignit pentru pãcatele noastre, a murit pe cruce, a înviat, si la Apocalipsã ne va ierta pe noi, cei care am avut inteligenta sã-l alegem pe El.”

Este clar din felul în care pune problema dl. iliescu (ca să îl imit aici pe Guénon cu al său paul le cour) că nu are nici cel mai vag interes să discute poziţia reală a celor pe care îi atacă atât de grosolan (adică a „Celuilalt”, a cărui apărător se crede a fi). Nu doreşte decât să dea glas unor prejudecăţi personale. Mai are rost în aceste condiţii să precizăm că, potrivit credinţei noastre, Dumnezeu a murit pentru păcatele tuturor, nu numai ale creştinilor, iar de ales Îl alegem prin har şi nu prin inteligenţă? Mântuirea ţine de voinţă (divină) şi nu de inteligenţă. Dar pe dl. Iliescu nu îl interesează fleacuri de genul acesta, care stau în calea diatribei pe care se simte îndreptăţit să o deşarte asupra noastră de la înălţimea amvonului Magisteriului său.

Nu mă pot abţine să mă întreb un lucru. În acest articol suntem luaţi peste picior, noi exoteriştii, că suntem exclusivişti pentru că ignorăm miezul ezoteric al tradiţiilor. Foarte bine. Dar atunci ce se poate spune despre cineva care ignoră cele mai elementare noţiuni ale teologiei exoterice (deci, cât se poate de publice şi la îndemână) ale tradiţiei religioase despre care îşi dă cu părerea din vârful tastelor?

Nici nu este de mirare că altundeva nu se dă înapoi să ne spună că buricirea ne-ar conferi nouă, care credem în adevărul exclusiv al religiei pe care o mărturisim:

satisfactii pe care acesta le apreciazã si le cautã cu frenezie.

(…)

Nu vom nega satisfactiile nebãnuite care decurg din pretentia de a avea cel mai frumos, mai destept si mai verosimil buric de sub soare!

În mod normal m-aş fi aşteptat să nu văd generalizări de genul acesta, pentru că dl. Iliescu nu are cum să intre în mintea noastră să vadă ce mecanisme psihologice se asociază buricirii. Dar din moment ce are îndrăzneala să ne predice despre respectarea „Celuilalt” fără să aibă nici cea mai vagă urmă de scrupule în a deforma credinţa şi mărturisirea noastră (care suntem „Celălalt” raportat la domnia sa), de ce să nu aibă îndrăzneala să îşi dea cu părerea dezinhibat despre ce ar trebui să simţim noi, potrivit teoriei sale.

Ca să fie mai clar ce vreau să spun, iată o ilustrare. Ce ar fi dacă eu aş spune că toţi cei care contesta pretenţia creştinismului de a deţine singur adevărul o fac pentru că sunt prea leneşi sau comozi ca să îşi asume responsabilităţile ce ar decurge de aici? A fi creştin, în fond, nu este ceva uşor. Este nevoie de multă renunţare de sine. Ei bine, aş comite o generalizare nepermisa, bazată pe unele experienţe personale. Este exact ceea ce face dl. Iliescu.

Sau, iată o altă ilustrare. Să zicem că aş spune că cei care ne critică pentru exclusivismul nostru confesional o fac pentru că asta le oferă satisfacţia de a se urca pe un piedestal de pe care să se simtă superiori, iar această satisfacţie este una pe care „o apreciază şi o caută cu frenezie”. Eu unul bănuiesc că asta nu este departe de adevăr, dar nu am nici un drept să afirma aşa ceva cu tărie, pentru că nu pot dovedi că este vorba despre mai mult decât o bănuială, ce s-ar putea să fie pur subiectivă.

De altfel, dacă exclusivismul confesional este o variantă a păcatului trufiei, aşa cum dl. Iliescu ne acuză, atunci mă întreb şi eu: nu cumva tot o variantă a păcatului trufiei este şi considerarea tuturor exotericilor ca fiind în afara cercului îngust al celor iniţiaţi, care cunosc adevărul? Tot aşa cum dl. Iliescu nu se simte trufaş denunţând exclusivismul exoteriştilor „ignoranţi”, nici noi, exoteriştii, nu considerăm că este o chestiune de trufie să mărturisim mântuirea numai prin unicul Fiu al lui Dumnezeu.

Am insistat pe aceste lucruri pentru că prea adesea ne-exclusiviştii doresc să dea lecţii de moralitate şi smerenie nouă exclusiviştilor. Am văzut acum pe ce fel de temei moral sunt cocoţate denunţurile în cauză şi câtă ipocrizie grosolană se ascunde în ele. Suntem pregătiţi, deci, să analizăm consistenţa argumentelor aduse în articolul aflat în discuţie. Iată primul său argument:

Începem cu implicatia teologicã presupusã de credinta cã singura religie adevãratã este crestinismul. Datã fiind perioada temporalã dintre alungarea din Paradis a perechii primordiale si sacrificiul hristic, este firesc sã ne întrebãm ce s-a petrecut cu generatiile de oameni care au trãit între aceste douã evenimente si au murit privati de Sfintele Taine ale crestinismului (singurele capabile sã mântuie în cazul în care pretentia de la care am pornit este valabilã)? Ei bine, acestia ar fi ratat cu totii mântuirea, inclusiv Abraham, Ilie si ceilalti profeti biblici, morti cu totii nebotezati, neîmpãrtãsiti, nespovediti si fãrã sã fi participat vreodatã la un Sf. Maslu. Si asta pentru cã tuturor Dumnezeu le-ar fi pus o conditie peste putinta lor: aceea de a fi crestini.

Cine nu mă crede că purvapakshin chiar a putut arunca un astfel de argument în discuţie este invitat să citească articolul originar. De altfel, ceva mai la vale vor urma altele şi mai gogonate. Să vedem deocamdată acest argument. Precizez de la început că, în virtutea exclusivismului confesional, eu voi da răspunsul teologiei catolice. Care este poziţia ortodoxă sau protestantă nu mă interesează în acest context.

Dacă dl. Iliescu s-ar fi interesat la început, înainte să spună prostii de genul acesteia ar fi aflat că temerile nutrite pentru mântuirea patriarhilor şi proorocilor vetero-testamentari sunt nefondate. Aceştia au fost mântuiţi de jertfa Mielului, ca toţi cei care sunt mântuiţi. Aducerea în cază a tuturor celor patru Sacramente pomenite în fragmentul citat este superfluă. De fapt este zeflemitoare, acesta nefiind singurul exemplu de miştocăreală ieftină din articolul despre care discutăm. În realitate singurul sacrament absolut necesar pentru mântuire este botezul. Iar acesta poate lua trei forme: cu apă, cu sânge sau botez prin intenţie (la rândul său explicit sau implicit). Primul fel de botez este cel sacramental obişnuit. Al doilea se referă la martiriul suferit pentru credinţă de cei care încă nu au apucat să fie botezaţi. Însăşi martiriul lor este echivalentul unui botez valid. Cel prin intenţie explicit se referă la persoane care Îl acceptă pe Isus ca Mântuitor explicit, dar mor înainte de a apuca să fie botezaţi, din motive ce nu ţin de voinţa lor. Botezul prin intenţie implicit se aplică celor care nu Îl cunosc pe Domnul. Dacă aceştia se lasă călăuziţi de legea naturală Dumnezeu în milostivirea sa poate să îi ia la Sine. Patriarhii, proorocii, la fel cu toţi cei din vremea lor, intră la această a patra categorie. Cu menţiunea că patriarhii şi proorocii au avut harul, deja în acea perioadă, a unei relaţii directe cu Dumnezeu, în temeiul unor legăminte.

Dl. Iliescu nu se opreşte aici, ci continuă aceeaşi idee:

Versiune a demonstratiei de mai sus: ce se petrece cu ne-crestinii care au fost contemporani cu Revelatia hristica si constituirea crestinismului dar mesajul evanghelic nu a strãbãtut spatiile pânã la ei – s-au mântuit si sunt ei capabili sã se mântuie? Dacã premiza este adevãratã, acestia umplu cu totii Infernul fãrã discriminare.

Ceea ce am spus mai sus este valabil şi în cazul lor. Mai multe detalii în articolul meu exact pe această temă Exista mantuire pentru necatolici?. Concluzia formulată de dl. Iliescu sună aşa.

Pe scurt, aducem împotriva falsei teze a “religiei adevãrate” argumentul teologic: dacã mântuirea ar fi conditionatã în exclusivitate de conditia crestinã, Adam si Eva ar fi plecat din Paradis botezati, cununati, cu duhovnicul lângã ei.

Acelaşi ton zeflemitor şi de data aceasta. Ca să îl parafrazez aş spune că nu neg satisfacţiile nebănuite care decurg din această miştocăreală ieftină, satisfacţii pe care acesta le apreciază şi pare să le caute cu frenezie ori de câte ori are ocazia. Aş face doar câteva mici remarci. Nu îmi este clar ce îl face să creadă că Adam şi Eva au părăsit Paradisul necununaţi. Nu de alta, dar Mântuitorul, dând învăţătură despre sacramentul căsătoriei, face apel tocmai la cazul paradigmatic al protopărinţilor înainte de cădere (vezi Matei 19:4-6) În ce priveşte botezul, sper că am clarificat mai sus această chestiune. Iar în ce priveşte duhovnicul, acesta îşi găseşte rostul în călăuzirea spirituală. Ori, nu poţi avea o creştere spirituală dacă nu eşti deja mântuit. Mântuirea reprezintă intrarea într-o relaţie cu Domnul, prin îndreptăţire. Procesul sfinţirii – ce poate fi întrerupt prin pierderea îndreptăţirii printr-un păcat mortal – presupune o relaţie existentă deja, pentru că sfinţirea este, în fond, aprofundarea acestei relaţii. Mai pe scurt, duhovnicul nu este obligatoriu pentru mântuire.

A gândi cã generatii de oameni înainte de venirea lui Hristos, si alte generatii dupã el au fost private de relatia eficace cu Divinitatea într-un mod impus abuziv de Dumnezeu este totuna cu a formula o ofensã adusã Divinitãtii, asa cum am arãtat mai sus.

Privarea de o relaţie eficace cu Divinitatea nu are nimic de-a face cu ceva impus abuziv de Dumnezeu, ci a fost o consecinţă a păcatului originar, perpetuat prin cel actual. Abuzul, dacă e să pomenim de aşa ceva, ne aparţine nouă oamenilor în general şi mie, respectiv d-lui Iliescu în particular, prin păcatele noastre. Şi să mai observăm că, omul fiind o fiinţă ce duce o existenţă istorică (cel puţin după cădere), mântuirea de păcat, ca precondiţie pentru o relaţie cu Dumnezeu nu putea să vină decât sub forma unui eveniment istoric, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Dar poate dl. Iliescu era plictisit la orele de catehizare şi nu a fost atent. Să trecem, mai bine, la următorul argument, cel gnoseologic:

Vom presupune din nou cã singura religie adevãratã este crestinismul, pentru a desfãsura ceea ce numim argumentul gnoseologic. Dacã premiza noastrã este adevãratã, trebuie sã admitem cã tot ce a fost înaintea crestinsimului este automat fals, iar tot ceea ce se aflã în afara sferei sale este neapãrat fals de asemeni. Astfel, dupã izgonirea din Paradis perechea primordialã si urmasii ei au trãit într-o minciunã necoruptã (deja acest lucru este imposibil, dar admitem cu generozitate si aceastã posibilitate, pentru a nu întrerupe demonstratia înaintea epuizãrii ultimelor consecinte pe care punctul de plecare le implicã). Primele întrebãri îsi fac deja aparitia: dar Avraam? Cunoasterea lui este adevãratã: cum este cu putintã ca într-o umanitate decãzutã un om sã aibã perceptia corectã a divinului? Dar Lot? Cum era cu putintã ca într-o cetate decãzutã Lot sã fie totusi un om drept? Dupã care criterii drepte? Dar Noe? Dar ceilalti patriarhi?

Aici avem de-a face, din nou cu un non sequitur. Dacă religia creştină este singura adevărată, asta înseamnă că este singura care deţine adevărul atât cât o religie o poate deţine. De aici nu decurge că celelalte religii sunt neapărat false şi adevărat. Poate însemna că celelalte religii sunt incomplete, adică reflectă adevărul doar parţial. Odată ce am tras concluziile ce se impun logic din premisă putem să purcedem să vedem ce anume mărturiseşte creştinismul (în cazul de faţă catolicismul) despre alte religii. Dacă vom face acest lucru vom observa că poziţia oficială a Bisericii Catolice, în privinţa adevărului sau falsului din alte religii este incomparabil mai nuanţată decât caricatura pe care purvapakshin o atacă. Astfel, potrivit BC diferite religii pot avea, după caz, măsuri diferite ale adevărului, ce în mod plenar se regăseşte doar în sânul Bisericii întemeiate de Hristos şi încredinţate lui Petru.

Să mai observăm că pentru creştinism problema nu se pune în termeni gnoseologici, ci hamartiologici. Mai pe româneşte, nu cunoaşterea sau ignoranţa este ceea ce contează, ci păcatul. Facultatea umană care contează, în lupta cosmică dintre bine şi rău, nu este intelectul, ci voinţa. Păcatul ţine de voinţă şi nu de cunoaştere. Deci, ce cunoşteau sau nu cunoşteau oamenii neatinşi de Revelaţia creştină este relevant doar parţial. Ceea ce este relevant, din perspectva mântuirii, este afundarea progresivă în păcat, ce poate fi urmărită de la Adam şi Eva, până la vremea lui Noe. Istoria omenirii, din perspectiva biblică, este o degenerare întru păcat şi nu întru ignoranţă. Deşi degenerarea progresivă întru păcat aduce cu sine şi o îngroşare a umbrei ignoranţei. Sper că acum este mai clar de ce sunt nevoit să spun că o afirmaţie de genul „dupã izgonirea din Paradis perechea primordialã si urmasii ei au trãit într-o minciunã necoruptã”, pe care purvapakshin o consideră ca rezultând automat din premisa „cã singura religie adevãratã este crestinismul” este o imbecilitate ignorantă fără margini. Să nu mi se ia în nume de rău această caracterizare, pentru că nu e vorba de un invectiv, ci de un termen ce descrie riguros o stare de fapt. În sens propriu “imbecil” (in-negaţie, şi baculum-toiag), semnifică “fără toiag”, în sensul de fără punct de sprijin, sau referinţă, fără coloană vertebrală. Cât despre imposibilitatea unei minciuni necorupte, sunt întru totul de acord cu dl. Iliescu. Deşi citind textul său am impresia când şi când că el însuşi a progresat în acea direcţie mai cu spor decât mulţi alţii.

Altceva. Tot pornind de la premiza că singura religie adevărată ar fi creştinismul, dl. Iliescu găseşte următoarele probleme:

Deja pornind de la premiza noastrã, cu textul biblic în mânã, avem nu una, ci douã probleme. Prima: cum este cu putintã ca niste ne-crestini (deci prin definitie mincinosi) sã aibã o relatie corectã cu divinitatea (Seth, Noe, Lot, Avraam)? A doua: cum este cu putintã ca singura religie adevãratã (conform premizei) sã-si facã loc într-o lume în care sensul adevãrului lipseste prin definitie?

Calvin spune undeva, legat de Fapte 1:6, că în întrebarea apostolilor sunt mai multe erori decât cuvinte. Nu ştiu exact de ce mi-am amintit brusc această butadă a reformatorului de la Geneva, dar poate cititorii şi-au dat seama deja. Să luăm, dar, lopata şi să vedem ce putem face cu ceea ce găsim în grajdurile lui Augias.

Se dă o mulţime de obiecte. Cineva spune că unul singur dintre aceste obiecte este alb pur. Rezultă cumva de aici că acel cineva consideră că toate celelalte obiecte ale mulţimii sunt complet negre? Dacă un creştin consideră că religia sa este singura adevărată, potrivit cărei logici rezultă de aici că ar considera celelalte religii ca fiind doar simple minciuni şi nimic mai mult? Ceea ce îi lipseşte d-lui Iliescu este simţul nuanţelor. Cum este, deci, cu putinţă ca patriarhii enumeraţi să fi avut o relaţie corectă cu Dumnezeu? Foarte simplu: după măsura momentului atins în cursul progresului Revelaţiei, ce s-a împlinit la momentul providenţial în Biserica Catolică.

Nici în Scriptură nu ni se vorbeşte despre vreo perioadă când relaţia dintre Dumnezeu şi o rămăşiţă să se fi rupt complet. Este adevărat, că în cursul adâncirii omenirii în păcat această rămăşiţă s-a subţiat din ce în ce mai mult. Dar orice creştin care îşi cunoaşte religia va fi de acord cu Joseph Du Maistre:

La vraie religion a bien plus de dix-huit siècles : elle naquit le jour que naquirent les jours. (Joseph Du Maistre, citat de Guénon în Un projet de Joseph De Maistre pour l’union des peuples, publicat în Vers l’Unité, Martie 1927, republicat în  Etudes sur la Franc-maconnerie et le Compagnonnage, vol. I)

Această Revelaţie a progresat până în momentul în care a primit forma sa definitivă în Biserica ce se numeşte, deloc întâmplător, Universală. În acelaşi timp, căderea a însemnat o rupere a relaţiei fireşti cu Dumnezeu, nu încetarea oricărei relaţii. Dar afundarea progresivă în păcat îndepărtează din ce în ce mai mult omenirea de Dumnezeu. Avem aici două realităţi paralele:

1. o religie naturală ce păstrează vestigiile comunicării cu Dumnezeu din Paradis, ce se pierde treptat din ce în ce mai mult cu trecerea timpului şi înmulţirea păcatului şi

2. o Revelaţie ce sporeşte progresiv de-a lungul Vechiului Testament, se definitivează în Hristos şi este aprofundată progresiv în cursul dispensaţiei Bisericii.

Purvapakshin se miră „cum este cu putintã ca singura religie adevãratã sã-si facã loc într-o lume în care sensul adevãrului lipseste prin definitie?” Întreb şi eu mirat: potrivit cărei definiţii lipseşte complet adevărul într-o lume precreştină? Ceea ce lipseşte este adevărul mântuitor în deplinătatea sa. Atât şi nimic mai mult.

Îmi este greu să pricep de unde a fost în stare să scoată afirmaţii abracadabrante de genul: „Remarcãm deja cã folosirea antinomiei “tare” Adevãr vs. non-adevãr ne impune sã considerãm fãrã discernãmânt întreaga perioadã pre-crestinã ca fiind falsã”. Cine foloseşte astfel de categorii tari? Creştinii, în nici un caz. Este vorba despre o falsă dihotomie absolutizantă, pe care purvapakshin o atribuie adversarilor săi, pentru că este mai uşor de contrazis, spre deosebire de poziţia reală a exoteriştilor creştini. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o calomnie. Că tot ne dădea lecţii ipocrite dl. Iliescu, privind respectarea „Celuilalt”.

Iată o altă argumentaţie, ce decurge logic din erorile de până acum:

sã presupunem cã, într-un mod ilogic cel care pretinde pentru crestinism Adevãrul integral ar concede iudaismului o fractie din acesta, nu dintr-o generozitate, ci în scopul “pregãtirii adevãrului crestin”. Asta ar fi totuna cu a afirma cã iudaismul nu este o religie mântuitoare, ci o semi-religie, o creatie spiritualã pe jumãtate, o pre-creatie în vederea crestinismului. Înfãtisarea acestei ipostaze presupune cã Dumnezeu face lucrurile pe jumãtate, ceea ce este o ofensã adusã Lui.

Cred că este deja clar unde se află greşeala. Din moment ce dl. Iliescu lucrează cu dihotomia falsă creştinism adevărat → tot restul complet fals, nu mai este loc pentru el pentru o Revelaţie progresivă. Deşi omenirea, căzută în istorie, nu putea fi mântuită decât printr-o coborâre în istorie. Dumnezeu nu face lucrurile pe jumătate, acţionând în istorie, ci face fiecare lucru la momentul său, şi duce la împlinire Revelaţie la momentul potrivit.

De altfel tocmai un evreu care scrie evreilor, sub inspiraţia Duhului Sfânt ne spune despre iudaism că este doar o fază pregătitoare pentru jertfa lui Hristos:

1. În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, cari se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvîrşiţi pe cei ce se apropie. 2. Altfel, n’ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curăţiţi odată, n’ar mai fi trebuit să mai aibă cunoştinţă de păcate? 3. Dar aducerea aminte a păcatelor este înoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe; 4. căci este cu neputinţă ca sîngele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele. (Evrei 10:1-4)

Creştinismul nu este şi nici nu pretinde a fi altceva decât un iudaism dus la împlinire.

Înainte argumentului final imbatabil dl. Iliescu ne mai oferă un alt treilea. Să-l vedem:

toate religiile au produs în mod esential acelasi tip societar: civilizatia traditionalã (în opozitie cu modernitatea, care a produs societatea modernã, cu varianta postmodernã). (…) a admite în continuare cã existã o singurã religie adevãratã implicã pe de o parte afirmatia cã Adevãrul si non-adevãrul produc acelasi tip de efect (absurd!), iar pe de altã parte cã non-adevãrul este capabil sã producã efecte opuse (din nou, absurd!).

Aşa cum şi purvapakshin ştie istoria este un proces degenerativ. Depărtarea din ce în ce mai mare de origine ne afundă din ce în ce mai mult în Kali Yuga. Modernitatea, care s-a născut în urma revoltei vaishya a fost precedată de o epocă a decadenţei istorice provocate de revolta kshatrya. Iar ruptura provocată de această revoltă, petrecută deja în vremea lui Parashurama, a fost precedată, la rândul ei de divizarea produsă între brahmani şi kshatrya în două caste distincte. Vreau să spun că devierea modernă nu s-a născut dintr-o dată. A împărţi societăţile în tradiţionale şi moderne este mult prea simplist. Societăţile dominate de kshatrya în revoltă faţă de autoritatea castei sacerdotale nu sunt cu nimic mai „tradiţionale” decât societatea vaishya (modernă) sau shudra (postmodernă), decât în virtutea faptului că se află mai aproape în timp de origine. Diferenţa este una de grad, nu una de esenţă. Dacă exită o diferenţă de esenţă între societăţile tradiţionale (sic) kshatrya şi cea modernă (vaishya), atunci este firesc să considerăm că şi între modernitate şi postmodernitatea shudra există o diferenţă de esenţă şi aceasta nu este doar o variantă a celeilalte, cum spune dl. Iliescu.

Şi dacă tot vorbirăm despre asta, iată un aspect interesant la care dl. Iliescu şi cu mine ar trebui să reflectăm ceva mai aprofundat: primele trei caste au legitimitatea să studieze revelaţia primordială, spre deosebire de shudra. Asta înseamnă că diferenţa dintre societăţile războinice premoderne, rupte de ierarhia spirituală legitimă şi societatea comercială ruptă şi ea de ierarhia spirituală firească, pe de o parte, şi postmodernismul shudra, pe de alta s-ar putea să fie chiar unul de esenţă. Revolta shudra împotriva modernităţii, ce este încă în toi, s-ar putea să fie comparabilă, mutatis mutandis, cu originara revoltă kshatrya, ce a întemeiat primele societăţi netradiţionale.

Să vedem, dar, şi argumentul final:

Vom presupune din nou cã singura manifestare a Divinitãtii ar fi crestinismul (si implicit toate celelalte religii ar fi iluzorii, dacã nu deschis mincinoase). Avem aici douã posibilitãti: fie Dumnezeu nu putea decât sã adopte aceastã manifestare, dintr-o limitare a naturii proprii peste care nu putea trece (Dumnezeu fiind deci crestin), fie Dumnezeu ar fi putut sã se manifeste în orice alt fel, dar a preferat din niste ratiuni obscure sã se reveleze sub forma crestinã.

Întregul argument se sprijină pe o premisă falsă: că religia creştină ar fi o manifestare a Divinităţii. Aş fi foarte curios de unde a scos bazaconia asta. În nici un caz de la creştini. Un creştin precum Pavel, ne spune că persoana lui Hristos este manifestarea lui Dumnezeu (Coloseni 1:15a). La fel şi ucenicul pe care îl iubea Domnul (vezi Ioan 1:14). Potrivit cărei logici poate o religie să fie manifestarea unei divinităţi. Este shivaismul din Kaşmir o manifestare a lui Shiva? Sau sunt sectele vaishnava tot atâtea manifestări ale lui Vishnu? Aş înţelege dacă cineva ar spune că Pythia este o manifestare a lui Apollo. Ar fi o afirmaţie falsă, dar măcar ar avea sens, fiind vorba de două persoane. Dar dacă cineva ar spune că religia delfică a fost o manifestare a zeului i-aş arăta drumul spre Liceul lui Aristotel să ia nişte cursuri de logică elementară. Premisa fiind lipsită de sens (adică, nu doar falsă) restul este prostie pură. Având în vedere absurdităţile la care a ajuns cum de nu şi-a pus problema purvapakshin că s-ar putea să fie ceva în neregulă cu premisa de la care a pornit?

Iată cine este cel care spune despre apologeţii creştini următoarele:

Desigur, cele spuse de noi sunt împotriva scrierilor dezgustãtoare ale apologetilor crestini (ei însisi contrazisi de atentia pe care ulterior crestinismul a manifestat-o pentru platonismul grec), si nu ne vom dezice de dispretul pe care îl avem pentru buricelile lor (observãm în practic cã trebuie sã le fi pãrut foarte nobil acestora sã aducã Omphalosului crestin jertfa buricului personal, de care acesta fireste cã nu avea nevoie; crestinismul s-ar fi putut lipsi si el de afirmatiile false fãcute în numele lui).

În două mii de ani ne-am obişnuit, noi creştinii, cu „dispreţul” şi „dezgustul” unora care n-au nici cea mai vagă idee în ce priveşte mesajul nostru şi care, în plus, mai sunt şi certaţi cu principiile de bază ale gândirii raţionale. După cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou supt soare.” (Ecl. 1:9) Deci altceva mă deranjează. Ca cititor şi admirator al operei guénoniene cred că maestrul de la Blois s-ar fi putut lipsi şi el de astfel de epigoni nedemni.

Anunțuri
Published in: on Decembrie 19, 2011 at 3:07 pm  Comments (7)  

The URI to TrackBack this entry is: https://mihaisarbu.wordpress.com/2011/12/19/crestinismul-singura-religie-adevarata-raspuns-lui-radu-iliescu/trackback/

RSS feed for comments on this post.

7 comentariiLasă un comentariu

  1. ashh, daca esti „admirator” al operei lui Rene Guenon, atunci nu ma mir de starea romano-catolicismului. cateva date : initiator al „ordinului templului renovat(O.T.R), conduce revista „La Gnose”, radiat din lojile masonice martiniste , are primele contacte cu sufismul, este initiat in sufism (Barakah) cand primeste „botezul” sub numele de Abdul Wahid Yahia..etc,etc. poate nu stiai, dar islamul este o compilatie de vechi erezii precum nestorianismul, arianismul, origenismul samd. pentru un apologet al Bisericii latine ma asteptam sa fi „admirator”al Sf Isaac Sirul (tradus din siriaca in latina de calugarii cistercieni) adica sa stai in linistire, in taierea voii, in lepadare de sine, si sa-ti plangi pacatele proprii..cum ar venii..

  2. ps.. si te rog , nu cita din Sf Scriptura nu ai atins treapta duhovniceasca necesara (esti doar un om legat de cele lumesti), stii doar ca si demonii cunosc Biblia. de aceea Sfintii Pustiei ne indeamna la neimplicarea in dispute teologice cu cei intunecati pentru a nu devenii bataia de joc a dracilor( aici nu te ajuta rationalismul scolastic).

    • Asta-i un raspuns de secol XXI ? TRist!

  3. Felicitari pentru material. Foarte solid si foarte detaliat. Nu vad cum te-as putea contrazice, cred ca te pricepi foarte bine.

  4. Domnule Sarbu, va citesc cu placere articolele de pe blog.
    As dori insa sa-mi raspundeti la o intrebare.
    Cum priviti minunea pogorarii sfintei lumini la Ierusalim de Pasti, lumina pe care o primesc doar ortodocsii ?
    Este aceasta, pentru dvs., o dovada ca Ortodoxia e credinta cea adevarata?
    Daca nu, atunci cum argumentati?

  5. Din pacate pentru Dumneavoastra, prin acest articol mai degraba confirmati unele lucruri scrise de Dl Iliescu, decat sa le demontati.
    In primul rand, l-ati acuzat pe acesta din urma ca ar fi folosit un ton zeflemitor ce „calitativ nu depaseste nivelul celor mai de prost gust certuri interconfesionale”. Insa ceea ce vad eu aici este un ton la fel, daca nu chiar mai zeflemitor si mai lipsit de seriozitate, ajungand in unele parti sa semene cu tonul ironic-polemic al unui talk-show politicianist.

    Acum, trecand la miezul problemei, ar fi doua lucruri de spus:

    1. Dl Iliescu, in articolul sau, pare intr-adevar sa se refere mai ales la cazurile cele mai extreme ale exclusivismului religios, exemple gasite in special in protestantism.
    2. Chiar daca admitem punctul 1, din spusele Dumneavoastra reiese faptul ca imbratisati un exclusivism mai modera, nu foarte diferit, in esenta, de cazurile mai extreme.

    Pe scurt, Dumneavoastra sustineti faptul ca teologia catolica spune despre alte religii faptul ca, cel mult, pot dispune de un adevar partial, incomplet, pe cand Biserica Catolica singura reflecta adevarul plenar.

    Nu vad cum, prin aceasta atitudine, contraziceti articolul pe care il citati. Pretentiile acestea, chiar asa diluate cum sunt ele, nu sunt cu mare lucru mai presus de isteria anumitor protestanti care considera ca restul religiilor sunt minciuni ale Diavolului si ca adeptii lor vor arde in Iad.

    De-a lungul istoriei, nu incape absolut nicio indoiala asupra faptului ca sacerdotiul crestin a fost de departe cel mai exclusivist si mai bidimensional din cate au existat. Chiar si in punctul de maxim al Crestinismului, ma refer la perioada de apogeu al Europei Medievale, aplicatiile ezoterice ale doctrinei Crestine au fost, mai mult sau mai putin, „subterane”, ferite de ochiul public „oficial”.

    Rezultatele acestei istorii se vad astfel foarte clar in ziua de astazi. Daca intunericul inainteaza doar din cauza unei lipse de vigori a reprezentantilor Luminii, atunci este de bun simt intrebarea: cum se face ca Occidentul, adica insusi sediul principal al Crestinismului, a devenit locul principal de dezlantuire al fortelor Kali-Yuga, atata timp cat bisericile crestine (Catolica dupa cum spuneti Dumneavoastra) ar trebui sa dispuna de adevarul plenar, deci ar trebui sa aiba cheile cele mai adecvate pentru a le combate ?
    Cum se face ca reprezentantii adevarului plenar au fost primii care au cazut in fata fortelor de subversiune, culminand cu starea absolut jenanta in care se afla astazi catolicismul, al carui adulter cu mentalitatea moderna si ale carui concesii in fata adversarilor se inmultesc de la an la an ?

    Dintre toate Traditiile ramase inca active in lume (exclud, bineinteles orice aberatii de tip new-age), crestinismul este singura din care au disparut in totalitate elementele de ordin superior, acele elemente care sa depaseasca punctul de vedere pur exoteric, teologic.

    Este oare de mirare avansul atat de mare pe care l-a luat ateismul in tarile occidentale, in conditiile in care reprezentantii adevarului plenar, asa cum spuneti Dumneavoastra, sunt incapabili sa ofere ceva care sa raspunda aspiratiilor superioare de ordin spiritual ?

    In concluzie, nu cred ca ati contrazis cu nimic punctul de vedere exprimat in articolul dlui Iliescu si nici nu cred ca acesta a exprimat acolo puncte de vedere deplasate – uitati-va doar la aberatiile de o ignoranta completa debitate de acel „cristi” care a comentat primul la acest raspuns dat de Dumneavoastra. Pentru un reprezentant al „doctrinei ce reflecta adevarul in plenitudinea sa”, modul dumneavoastra de a argumente si insesi argumentele folosite se situeaza la un nivel destul de mediocru.

    PS: Nu sunt vreun avocat al dlui Iliescu, dealtfel nici nu-l cunosc personal si va rog sa nu luati acest mesaj drept o „rafuiala” personala. N-am dorit sa comentez decat strict continutul

  6. De unde sti tu cu adevarat ?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: