J. R. R. Tolkien, C. S. Lewis si valoarea miturilor pagane


(Acest text face parte dintr-un studiu mai lung dedicat elemntelor platonice din opera lui Tolkien. In curand voi posta si restul. Trimiterile din corpul textului fac referinta la capitole precedente din respectivul studiu.)

Aportul decisiv pe care l-a avut Tolkien la conversiunea lui C. S. Lewis la creştinism este binecunoscut. Ceea ce, însă, se menţionează mai rar este faptul că discuţia ce a precipitat întoarcerea lui Lewis la Hristos a avut ca temă miturile păgâne. Acesta le nega orice valoare de adevăr, numindu-le minciuni poleite cu argint, pe când prietenul său insista pe faptul că aceste mituri sunt purtătoare de cunoaştere autentică. Cum de o astfel de dezbatere a putut provoca o conversiune la creştinism? Crede că este util să aprofundăm puţin această temă, din mai multe motive. În primul rând, ea ne va forţa să vedem lucrurile dintr-o perspectivă nouă: creştinism şi păgânism nu sunt două realităţi antagonice, aşa cum ne-am obişnuit să credem. Măturând păgânismul sub preş noi creştinii am pierdut enorm (vom vedea şi ce anume). Un alt motiv ar fi acela al naturii operei lui Tolkien, în care păgânismul şi creştinismul se întâlnesc într-o sinteză ce valorizează ce e mai bun în ambele. Acest episod l-a provocat să scrie un poem intitulat Mythopoeia, în care avem cea mai clară formulare a convingerilor sale privind valoare miturilor, inclusiv a mitului ţesut de el însuşi. Putem vedea în acest fel că universul mitic creat de el nu este nici unul eminamente creştin, aşa cum mulţi apologeţi se grăbesc să îl categorisească şi nici unul (neo)păgân, cum îi place să creadă la o grămadă de lume. În sfârşit, un al treilea motiv ar fi cel pe care l-am discutat deja în precedenţă, respectiv cea a gradului de realitate a lumii romancierului englez.

Am văzut că Tolkien credea în realitatea lumii pe care a înfăţişat-o, considerându-se mai degrabă un cronicar decât un creator ex nihilo. De asemenea, am văzut că, din perspectiva tradiţiei platonice, această pretenţie este cât se poate de justificată. Arda este o lume reală, chiar dacă nu în acelaşi sens ca şi lumea noastră empirică. Şi am mai văzut că negarea realităţii unei lumi precum aceasta ţine de o anumită filozofie, care neagă caracterul de facultate cognitivă imaginaţiei, o filozofie tipic modernă. De data aceasta vom vedea în ce termeni s-a exprimat Tolkien însuşi, în mediul intelectual (şi spiritual – a nu se face confuzie între cele două) de care a aparţinut, alături de C. S. Lewis, Owen Barfield, Charles Williams şi ceilalţi din cercul Inklings.

Lewis şi-a pierdut credinţa de tânăr, dacă a avut vreodată credinţă în sensul adevărat al termenului şi nu doar un ataşament automat faţă de nişte idei religioase ale mediului din care făcea parte. A ajuns destul de repede un ateist sadea, adică dintre aceea care nu credeau în Dumnezeu, şi Îl desconsiderau pentru presupusa Sa cruzime, nedreptate… mă rog, ştiţi placa. Maturizându-se cu timpul, a ajuns la concluzia că trebuie să existe, totuşi, un temei ultim al lucrurilor, pentru că altfel orice fel de judecată de valoare este lipsită de sens. Acest temei ultim nu şi-l închipuia drept un Dumnezeu personal, ci mai degrabă ca un fel de realitate ultimă, în sens filozofic. Acesta a fost momentul, în evoluţia gândirii sale, în care discuţia de care am pomenit a avut loc. Dar de ce o discuţie despre mituri?

Când era copil Lewis a găsit într-un volum de versuri de Longfellow o hârtiuţă pe care scria: „Am auzit o voce care striga / Balder cel frumos / este mort, este mort”. Referinţa este la mitul morţii fiului lui Odin, Baldr (sau Balder), la instigarea invidiosului Loki. Acest zeu va învia după Ragnarökr, şi viitoarea eră va fi sub semnul său, aşa cum era noastră se află sub cea al lui Odin. Atunci încă nu ştia ce vor să spună aceste cuvinte, dar ele i-au provocat o trăire intensă, un sentiment al tărâmurilor vaste ale nordului. Dragostea pentru această lume mitologică nu l-a mai părăsit niciodată de-a lungul vieţii sale.

Prietenia dintre J. R. R. Tolkien şi C. S. Lewis a pornit de la dragostea lor comună pentru miturile nordului germanic. În ciuda unui debut dificil al relaţiei lor, legată de personalităţi şi convingeri atât de diferite, această pasiune i-a apropiat, mai ales în cadrul unui cerc de lectură iniţiat de primul, numit Coalbiters (muşcătorii din cărbune). În cadrul acestui cerc se citeau saga islandeze şi legende scandinave în limba originară, iar numele se referă la cei care, demult, se strângeau în timpul iernii nordice în jurul focului, ca să-şi împărtăşească povestiri. Acestui cerc de lectură i-a urmat un altul, intitulat Inklings, în cadrul căruia participanţii citeau din propriile scrieri nepublicate, spre a fi criticate de ceilalţi. Iniţiativa i-a aparţinut, de data aceasta lui Lewis, care era animatorul întregului grup.

The Hobbit şi Lord of the Rings (sau The new Hobbit, cum era cunoscut la momentul respectiv) au fost citite pentru prima dată aici. Cercul de lectură iniţiat de Lewis a fost decisiv pentru opera lui Tolkien, care nu era foarte convins că merită efortul să meargă înainte cu LOTR, având nevoie constant de îmbărbătare, pe care ceilalţi – în special Lewis şi Charles Williams – i-au oferit-o cu un entuziasm zgomotos şi susţinut de-a lungul anilor. (In imagine, pub-ul The Eaqle and the Child, unde se intalneau The Inklings)

Din grupul Inklings a făcut parte şi antroposoful Owen Barfield. Având în vedere convingerile lui lucrările sale sunt pătrunse de influenţa lui Rudolf Steiner. De altfel, Barfield nu a fost singurul dintre Inklings a cărui formaţie intelectuală a provenit din medii ocultiste. (Antroposofia steineriană este profund pătrunsă de teoriile Societăţii Teosofice a doamnei H. Blavatsky, organizaţie ce a fost unul din principalii actori ai renaşterii ocultiste din secolul XIX.) Charles Williams a fost la un moment dat membru al Hermetic Order of the Golden Dawn, iniţiat chiar de A. E. White, şi unde a avut ocazia să-l cunoască personal şi pe W. B. Yeats, un alt scriitor profund influenţat de ocultism. Adam Fox remarca, pe nedrept însă, că Atât Lewis cât şi Tolkien şi Williams aveau o tendinţă spre ocult, într-un fel[1]. Confuzia este de înţeles dacă ne gândim că ocultismul a reprezentat (şi reprezintă încă) o încercare de revalorizare a imaginaţiei ca facultate de cunoaştere, fiind astfel o verigă într-un lanţ ce coboară în timp până la platonismul autentic. Pe de altă parte, Lewis, dar mai ales Tolkien, încearcă ceva similar. Avem de-a face cu două abordări înrudite, ce se hrănesc de la acelaşi izvor comun platonic. Este adevărat, însă, că această convergenţă a făcut posibilă transmiterea unor influenţe dintr-o parte în cealaltă. Concret, dinspre Barfield spre Tolkien şi apoi spre Lewis.

(In imagine, locul de intalnire pentru The Inklings din pub-ul lor preferat) La puţin timp după publicarea volumului Poetic Diction al lui Barfield în 1928, Lewis îi relata acestuia ceva ce îi mărturisise Tolkien. Acesta din urmă i-a spus lui Lewis că ideea vechii unităţi semantice, formulată în lucrarea lui Barfield, i-a schimbat întreaga perspectivă[2]. Despre ce este vorba? Potrivit teoriei din Poetic Diction, în vechime nu exista o diferenţă între sensurile proprii şi cele metaforice ale cuvintelor. De exemplu, termenul latin spiritus, sau cel grec pneuma, poate fi tradus în limbi moderne drept „spirit”, „suflare” sau „vânt”. Însă în vechime aceste sensuri nu erau distincte. Pentru oamenii arhaici spiritul era suflarea vieţii, iar vântul era suflarea unui zeu. Distincţiile sunt recente şi din cauza lor suntem nevoiţi să folosim termeni diferiţi pentru a traduce aceste cuvinte, în funcţie de context. De asemenea, termenul grec logos însemna cuvânt sau rânduială, dar astăzi traducem prin „cuvânt” şi pierdem conotaţii importante ale logosului, aşa cum este el prezentat în Evanghelie. De altfel, limba română păstrează un termen cu sensuri diferite, care ilustrează foarte bine această stare: termenul „rost”. Rostul unui lucru se referă la raţiunea sa de a fi, adică la logosul său. Însă rostul a ceva este ceva „rostit” pentru acel ceva. Cuvânt, raţiune şi destin(aţie) sunt toate cuprinse în termenul rost/rostire.

Asta înseamnă că pentru omul arhaic nu exista o distincţie între ceea ce este concret şi ceea ce este mitic. Astfel de distincţii au apărut în urma unor cezuri, ce au separat ceea ce înainte fusese unit într-un tot coerent.

Tolkien şi Hugo Dyson au fost invitaţi la cină de Lewis pentru seara de 19 septembrie 1931. După cină au ieşit la o plimbare. În cursul discuţiei Lewis a spus, despre mituri, că acestea sunt minciuni, şi de aceea lipsite de valoare, chiar dacă sunt poleite cu argint (lies and therefore worthless, even though breathed through silver). Tolkien a reacţionat prompt: „Nu! Nu sunt minciuni”. Lewis îşi aminteşte mai târziu că tocmai în acel moment un vânt puternic a început să mişte frunzele, aruncând multe la pământ, şi toţi trei şi-au ţinut suflarea pentru câteva clipe[3]. Apoi Tolkien a început din nou să vorbească, amintindu-i că el ia copacii drept copaci şi stelele drept stele. Dar asta nu era la fel pentru cei care au dat nume acestor lucruri. Pentru ei cerul era o pânză de cort împodobită cu nestemate, iar pământul era pântecul din care au ieşit toate câte sunt. Pentru ei creaţia era ţesută întru mituri şi rânduită de zâne (myth-woven and elf-patterned). Însă Lewis i-a atras atenţia că asta nu răspunde problemei ridicate de el.

Tolkien a reluat spunând că omul nu este, în ultimă instanţă, un mincinos. Adevărurile pe care le formulează în concepte şi idei provin de la Dumnezeu. Lewis ajunsese deja să accepte că există un temei ultim pentru ceea ce există, chiar dacă nu credea într-un Dumnezeu precum cel creştin, deci era de acord cu această afirmaţie. Însă, a continuat prietenul său, dacă există un temei ultim pentru adevărurile conceptuale şi pentru ideile abstracte formulate de intelectul uman, atunci şi miturile ţesute de imaginaţia umană trebuie să provină din acelaşi loc, deci şi miturile vor avea o valoare de adevăr, alături de gândirea raţională. De aceea, miturile păgâne nu sunt doar nişte minciuni, ci poartă mereu o măsură de adevăr.

Într-o scrisoare nedatată, dar scrisă probabil în 1951, Tolkien ne spune astfel despre propria operă şi despre mituri în general:

Aceste poveşti sunt „noi”, ele nu izvorăsc direct din alte mituri şi legende, dar conţin, inevitabil, o măsură apreciabilă de motive şi elemente vechi şi larg răspândite. În fond, am convingerea că legendele şi miturile sunt plămădite în general din „adevăr” şi, într-adevăr oferă aspecte ale sale ce nu pot fi surprinse decât în acest mod[4].

Pentru Lewis şi creştinismul avea aceeaşi valoare ca miturile păgâne. Deci, care ar fi conexiunea între cele două? Cum se făcuse deja foarte târziu au intrat din nou în camera gazdei. Acolo Tolkien a încercat să îl convingă de adevărul creştinismului cu următorul argument, derivat din ceea ce tocmai spusese. Miturile păgâne s-au născut prin lucrarea lui Dumnezeu prin intermediul imaginaţiei poeţilor. Asta le garantează valoarea de adevăr. Însă în ce priveşte un „mit” precum cel al creştinismului, Dumnezeu a lucrat direct şi nemediat în istorie. El a spus acelaşi lucru în istorie pe care l-a spus înainte prin poeţii păgâni sub forma unor mituri, acelaşi adevăr. Deci, se întreba Lewis, moartea şi învierea lui Hristos este aceeaşi poveste ca şi cea a morţii şi învierii zeilor păgâni? Da, i-a răspuns Tolkien, cu următoarea diferenţă crucială: moartea şi învierea Domnului au avut loc concret în istorie, şi nu doar într-un timp mitic, în afara istoriei. De asemenea, în cazul miturilor, Dumnezeu lucrează prin cauze secundare, prin intermediul imaginaţiei poeţilor. În ce priveşte Evanghelia, El lucrează direct şi nemediat.

(In imagine, Magdalen College, Oxford, unde a avut loc discutia)

Aici Tolkien a fost nevoit să îşi ia rămas bun de la prietenii săi, fiind deja ora 3 noaptea (eu însumi scriu acest text la 2 fără ceva), iar Lewis a rămas să discute mai departe cu Dyson. Au fost atât de prinşi de acest subiect, încât au ajuns să se culce doar la 4 dimineaţa. Câteva zile mai târziu îi scria prietenului său din copilărie, Arthur Greeves: „Tocmai am trecut de la a crede în Dumnezeu la a crede în Hristos – în creştinism. Voi încerca să explic altă dată. Discuţia mea lungă cu Dyson şi Tolkien are mult de-a face cu asta”[5]

Opt ani mai târziu Lewis scria următoarele într-un eseu intitulat Christianity and Literature, privind rostul literaturii:

„Critica noastră se alătură, de la început, unor teorii existente ale poeziei, şi împotriva altora. Are afinităţi cu teoria primitivă homerică potrivit căreia poetul nu este decât un simplu receptacul al Muzelor. Are afinităţi cu doctrina platonică a unei Forme transcendente ce poate fi imitată parţial pe pământ; şi o afinitate mai distantă cu ce aristotelică a mimesis-ului şi cea augustiniană privind imitarea Naturii şi a celor din vechime. Se opune teoriei, aşa cum poate este aceasta înţeleasă în general; dar, mai ales se opune ideii că literatura este exprimare de sine.[6]

Tolkien împărtăşeşte această viziune, aşa cum se vede din scrisorile sale. De exemplu în Scrisoarea 192 citim că „Cealaltă Putere a preluat controlul: Autorul Poveştii (şi nu mă refer la mine), acea Persoană care nu e nicicând absentă, şi nicicând numită (cum spunea un critic)”[7] Sau, în altă parte: „Demult am încetat să inventez (…). Aştept până când par să ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat. Sau, până se scrie de la sine”[8] Într-o Scrisoare din 1958 spune astfel despre tendinţa criticii literare de a lega opera unui autor de persoana acestuia:

Nu îmi place să dau informaţii despre mine, în afara celor „seci” (care, oricum, sunt la fel de relevante pentru cărţile mele ca orice alt detaliu mai savuros). Nu doar din motive personale; dar şi pentru că sunt împotriva tendinţei criticii contemporane, privind interesul excesiv pentru detaliile vieţii autorilor şi artiştilor. Acestea nu fac decât să distragă atenţia de la opera autorului şi ajung să fie, cum se poate observa acum, principalul punct de interes. Însă numai îngerul păzitor al cuiva, sau Dumnezeu Însuşi, poate să descoase relaţiile adevărate dintre biografia autorului şi opera sa. Nu autorul însuşi (deşi este mai infirmat decât orice cercetător) şi cu siguranţă nu aşa numiţii „psihologişti”[9].

Deci, şi pentru Tolkien, ca pentru Lewis, arta nu are a face cu exprimarea de sine, ci artistul trebuie să se pună la dispoziţia Muzelor ca un vas gol şi gata să primească şi să dea mai departe. Iar originea acestei concepţii este arhaică şi platonică. Miturile sunt depozitare pentru adevăruri, pe care le transmit „de la minte la minte”, cum spune Tolkien în poemul său Mythopoeia, sau de la imaginaţie la imaginaţie, am putea spune noi.

Acest poem scris în urma conversaţiei de care am vorbit este semnat „Philomythus to Misomythus”, adică iubitorul de mituri către cel care desconsideră miturile şi este dedicat „unuia care spune că miturile sunt minciuni, şi de aceea fără valoare, chiar dacă sunt suflate cu argint” (To one who said that myths were lies and therefore worthless, even though ‘breathed through silver’). Avem de-a face cu o veritabilă ars poetica tolkieniană, mai ales dacă ne gândim că în eseul său Despre basme (On Fairy-stories) el citează în mod repetat din această lucrare. Iată un scurt fragment, în ciuda lipsei mele de talent poetic:

Inima omului nu e plămădită din minciuni,

Ci ia o măsură de înţelepciune de la singurul Înţelept,

Şi încă îşi aminteşte de acesta. Deşi demult înstrăinat acum

Omul nu este complet pierdut, nici complet schimbat.

Lipsit de har poate că este, dar nu e detronat,

Şi păstrează vechile cârpe ale domniei pe care cândva a avut-o,

Stăpânirea sa peste lume prin actul creativ:

Nu îi este rânduit să se închine măreţei Creaţii.

 (The heart of man is not compound of lies,

but draws some wisdom from the only Wise,

and still recalls him. Though now long estranged,

man is not wholly lost nor wholly changed.

Dis-graced he may be, yet is not dethroned,

and keeps the rags of lordship one he owned,

his world-dominion by creative act:

not his to worship the great Artefact.)

În continuare îl numeşte pe om „sub-creator”, ceea ce în cadrul terminologiei sale înseamnă că omul nu poate crea ex nihilo, precum Dumnezeu, dar prin activitatea sa demiurgică poate ordona ceva ce există deja, devenind autorul a ceva frumos. Tolkien ne spune că, astfel, a fost dreptul nostru să populăm golurile cu zâne şi căpcăuni, să aruncăm sămânţa dragonilor şi să îndrăznim să construim din întuneric şi lumină case pentru zei, chiar dacă putem să abuzăm de acest dar. „Acest drept nu s-a degradat. Noi încă facem în legea în care suntem făcuţi.” (The right has not decayed. We make still by the law in which were made.)

Ceea ce este important pentru noi creştinii să reţinem, este această veche-nouă atitudine faţă de valorile create în vremurile precreştine. Biserica nu a dispreţuit înţelepciunea lumească a filosofilor antici, ci a păstrato în mănăstiri de-a lungul epocii întunecate de după căderea Imperiului, ca să poată fi cultivată din nou îndată ce un minim de ordine şi civilizaţie a putut să reapară. Dacă valorile create de intelectul păgân au putut fi valorizate pentru gândirea noastră, este important ca şi valorile create de imaginaţia păgână să ne inspire arta.

Dar nu duce asta la o păgânizare a creştinismului, trădându-se astfel Evanghelia? Nu, dacă ştim să apreciem lucrurile la justa lor măsură. Ceea ce primim de la strămoşii noştri precreştini nu ne poate ajuta cu nimic pentru mântuire, pentru că mântuirea se referă la accesul într-o nouă Creaţie, după trecerea acesteia. În schimb, păgânătatea, în măsura în care păstrează ceva din revelaţia primordială, ceva din cunoaşterea edenică, ne ajută să ne orientăm înainte de moarte în această Creaţie veche. Cele două nu se suprapun. Hristos mântuieşte, Baldr nu. Însă Baldr şi alţi zei mitologici sunt mesajul pe care poeţii din vechime ni-l transmit nouă, dacă avem urechi să auzim.

În concluzie, este lumea lui Tolkien una creştină, sau una (neo)păgână. Nici una nici alta. Avem de-a face cu o lume ce încă nu a cunoscut Revelaţia avrahamică, de aceea toată înţelepciunea sa este legată de această lume. Istoria pe care ne-o oferă el este istoria memoriei revelaţiei edenice şi a aventurilor sale după cădere. Ori, revelaţia edenică, întrepătrunsă cu efectele căderii, constituie păgânismul. Practic, Tolkien, beneficiind de aportul Revelaţiei împlinite în Hristos, separă ce este valoros de ceea ce este nociv în păgânism. Aşa cum un teolog este chemat să vadă Vechiul Testament în lumina adusă de Hristos, un mitograf creştin reciteşte miturile revelaţiei naturale (edenice) în lumina Luminii.


[1] “They [Lewis, Tolkien şi Williams]all had a tendency to the occult some way”, citat de Humphrey Carpenter în The Inklings, Harper Collins, 1997, p. 157.

[2] “You might like to know that when Tolkien dined with me the other night he said, a propos of something quite different, that your conception of the ancient semantic unity had modified his whole outlook, and he was always just going to say something in a lecture when your concept stopped him in time. ‘It is one of those things’ he said, ‘that when you’ve once seen it there are all sorts of things you can never say again’” C. S. Lewis către O. Barfield, citat de H. Carpenter, The Inklings, p. 42.

[3] „a rush of wind which came suddenly on the still, warm evening and sent so many leaves pattering down that we thought it was raining. We held our breath.” Lewis într-o scrisoare către Arthur Greeves, la câteva zile după incident”, citat de H. Carpenter, The Inklings, p. 43.

[4] These tales are ‘new’, they are not directly derived from other myths and legends, but they must inevitably contain a large measure of ancient wide-spread motives or elements. After all, I believe that legends and myths are largely made of ‘truth’, and indeed present aspects of it that can only be received in this mode. Letter 131

[5] „I have just passed on from believing in God to definitely believing in Christ – in Christianity. I will try to explain this another time. My long night talk with Dyson and Tolkien had a good deal to do with it.” citat de H. Carpenter în The Inklings, p. 45.

[6] „Our criticism would therefore from the beginning group itself with some existing theories of poetry against others. It would have affinities with the Platonic doctrine of a transcendent Form partly imitable on earth; and remoter affinities with the Aristotelian doctrine of mimesis and Augustan doctrine about the imitation of Nature and the Ancients. I would be opposed to the theory of genius as, perhaps, generally understood; and above all it would be opposed to the idea that literature is self-expression”, citat de H. Carpenter în The Inklings, p. 62-63

[7] „The Other Power then took over: the Writer of the Story (by which I do not mean myself), ‘that one ever-present Person who is never absent and never named.’” Letter 192

[8] “I have long ceased to invent,” Tolkien wrote in 1956. „I wait till I seem to know what really happened. Or till it writes itself.”, Letter 180

[9] “I do not like giving ‘facts’ about myself other than ‘dry’ ones (which anyway are quite as relevant to my books as any other more juicy details). Not simply for personal reasons; but also because I object to the contemporary trend in criticism, with its excessive interest in the details of the lives of authors and artists. They only distract attention from an author’s works (if the works are in fact worthy of attention), and end, as one now often sees, in becoming the main interest. But only one’s guardian Angel, or indeed God Himself, could unravel the real relationship between personal facts and an author’s works. Not the author himself (though he knows more than any investigator), and certainly not so-called ‘psychologists’.” Letter 213

Anunțuri
Published in: on Martie 5, 2012 at 3:45 pm  Comments (4)  

The URI to TrackBack this entry is: https://mihaisarbu.wordpress.com/2012/03/05/j-r-r-tolkien-c-s-lewis-si-valoarea-miturilor-pagane/trackback/

RSS feed for comments on this post.

4 comentariiLasă un comentariu

  1. imaginatie, vise, preinchipuiri, „umbra lucrurilor viitoare” bla bla..speculatii cu parfum academic.. scolastice.. sunt necesare pentru mantuire? concret ; 1.pariu ca nu rezisti unor intrebari privitoare la Sf Traditie si la 2.scrierile Sf Parinti?
    Sf Parinti de dinainte de schisma? („argumentele” papiste cu privire la „abateri” gen „pelagianism” sau „nestorianism” inchipuite.. lasa-le prin sant, sunt fumate de secole.).
    -uite o intrebare usoara; de ce in catedralele gotice nu sint icoanele sfintilor (contrar Sf Traditii) doar vitralii (irelevant) sau orori -sculpturi in piatra;-) sunteti primii „protestanti”?

  2. Noapte buna in continuare.

  3. Nu cred ca romanul lui Tolkien este unul crestin.
    Eu vad mai degraba „Stapanul inelelor” ca pe un fel de reinviere a neopaganismului. Este un roman fara Dumnezeu, cu vrajitori si vraji, cu personaje mitologice, dar din care Dumnezeu, si mai ales Dumnezeul crestin lipseste cu desavarsire.
    Nu neg ca Tolkien a avut preocupari legate de crestinism, si poate chiar o traire crestina.
    Dar sa faci din „Stapanul inelelor” o carte crestina e prea mult.
    Stiu ca asta e teza domnului Robert Lazu, dar eu o consider gresita.
    Acolo e mai mult anti-crestinism decat crestinism, fiindca e un revival pagan. Nu pot sa cred ca asemenea prostii, cu orci, hobbiti, creaturi monstruoase si mancatoare de oameni ar reprezenta ceva crestin.
    E doar parerea mea.

  4. motto ; „noapte buna in continuare”
    -latinule, ha,ha,! exact din acest motiv pierdeti lupta cu „secularismul occidental”… „el comandante” , inamicul e in directia opusa ..


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: