De ce s-a folosit Diavolul tocmai de cruce?

… ca să îl ucidă pe Fiul Omului?
Pe acest blog am scris, în general, texte cu caracter polemic, pe linie cu caracterul apologetic al său. De data aceasta voi schimba tonul şi voi încerca doar să împărtăşesc nişte descoperiri cu cititorii.
În general este foarte util, când citim Scriptura, să cunoaştem câte ceva din obiceiurile timpului şi locului în care o carte sau alta a ei a fost scrisă. Dar atunci când vine vorba de cruce şi de semnificaţia sa va trebui să ieşim de cultura semitică a evreilor şi să discutăm puţin despre fundalul cultural clasic (greco-roman). Asta este ceea ce voi face aici. Descoperirea pe care am pomenit-o am făcut-o în timp ce mă ocupam de ceva ce nu are nimic de-a face cu creştinismul şi Biblia. Mă documentam, pur şi simplu, pe o temă ce mă pasionează pe mine personal, aşa cum alţii sunt pasionaţi de fotbal: istoria Greciei antice. În speţa, tactici militare hoplite şi cutume legate de aceasta. Acolo am dat peste cruce, într-un context în care nu m-aş fi aşteptat. (Dumnezeu nu te lasă în pace nicăieri.)
În continuare voi da câteva detalii, privind cutumele legate de război în lumea greacă, dintre care multe ar putea părea irelevante. Îl rog, totuşi, pe cititor să urmăreascî aceste detalii, pentru că mai toate sunt relevante pentru concluzie.
Ştiţi deja că în Dobrogea, la Adamclisi, se găseşte un monument arheologic roman, ridicat în cinstea unei victorii militare asupra dacilor: Tropaeum Traiani. În acest caz, termenul „trofeu” este folosit cu sensul de monument comemorativ, deşi astăzi îl folosim mai degrabă pentru a desemna ceva obţinut prin violenţă. Acest din urmă sens este mai apropiat de cel original. Pentru greci, de la care vine acest cuvânt, tropaion este un monument comemorativ format din armele şi armurile capturate ale celor învinşi. Să vedem mai în detaliu despre ce este vorba.
Atât pentru greci, cât şi pentru romani mai târziu, arma cea mai importantă în război este infanteria grea. Ceea ce defineşte o armată greacă a antichităţii clasice este lupta în formaţie şi în armură grea. Un hoplit grec avea de cărat cu el un scut enorm, o lance de o lungime considerabilă, un coif ce îi acoperea complet urechile şi îi împiedica vederea laterală, o platoşă şi jambiere de bronz grele şi o spadă scurtă pe care de cele mai multe ori nu o folosea. Colac peste pupăză, doar jumătate din scutul acela enorm îl acoperea pe el, cealaltă jumătate era inutilă. Un astfel de ostaş greoi, singur, ar fi fost ucis din două-trei mişcări de un infanterist uşor, sau un călăreţ nomad. Însă, în formaţie, un astfel de hoplit era aproape invincibil, aşa cum au avut să afle: arcaşi, călăreţi şi infantrişti de toate felurile şi armade de care de război. Singura formaţiune capabilă să ţină piept unei falange de hopliţi, înaintea infanteriei grele romane, era o altă falangă de hopliţi.
Când hopliţii eleni strângeau rândurile, scut lângă scut, ajungeai protejat de jumătate din scutul propriu şi de jumătate din cel al tovarăşului tău din dreapta. Zidul de scuturi şi pădurea de lănci călca totul în picioare şi nu mai putea fi oprită decât de un alt zid de scuturi şi pădure de lănci. Când două astfel de armate se întâlneau totul depindea de disciplina soldaţilor, care trebuiau cu orice preţ să rămână în formaţie. Cât timp falanga era împreună hopliţii erau de neînvins, când falanga se spărgea, hopliţii individuali erau pradă uşoară. O astfel de bătălie se încheia când una din armate rupea rândurile şi soldaţii o rupeau la fugă, întorcând spatele inamicului. Învingătorii ridicau un monument comemorativ pe locul exact în care duşmanul s-a întors (trope) şi a rupt-o la fugă.
Când tovarăşii tăi se panicau şi fugeau nu îţi mai rămânea opţiunea decât să fugi şi tu, pentru că singuri nu făceau două parale. Însă armura grea te împiedica. Aşa că primul lucru pe care trebuia să îl arunci era scutul, apo lancea şi coiful. Acestea te împiedicau inutil. Platoşa şi jambierele erai greu de scos la repezeală, aşa că cele mai multe arme găsite de învingători erau scuturile, lăncile şi coifurile.
La începuturi tropaion-ul era format din toate armele găsite de învingători, pentru că aparţineau unor învinşi, deci erau dovada lipsei de favoare din partea zeilor pentru vechii lor posesori. Ca atare, erau considerate ca fiind purtătoare de ghinion. Dar grecii sunt un popor practic, aşa că au înlocuit movila originară cu un monument format dintr-un singur rând de arme: un coif, un scut şi o lance. Pentru a ridica un tropaion de acest fel se foloseau de o bârnă verticală în vârful căreia aşezau coiful, şi una orizontală pentru scut şi lance.
Ce este, deci, crucea? Este un monument comemorativ pentru o victorie. Uneori se puteau folosii mai multe bârne transversale pentru mai multe arme, sau se agăţau armele pe un copac. De fapt, un tropaion cu mai multe bârne transversale este un copact stilizat. Copacii propriu zişi se foloseau mai ales atunci când panopliile (armurile) învinşilor erau expuse în sanctuare ca oferte votive. Astfel, copacul şi crucea, în acest context, sunt strâns legate, având aceeaşi funcţie.
Acum să trecem la lumea romană. Di cauza caracterului războiului la romani tropaion-urile nu se ridicau pe câmpul de luptă, ci direct la Roma. Asta pentru că în politica romană un general victorios avea şanse frumuşele să fie ales în funcţii politice. Aşa că orice general aspira să poată ridica un monument comemorativ al victoriei sale sub nasul alegătorilor. Un astfel de monument putea sau nu să aibă forma unui tropaion grec. Însă romanii cunoşteau foarte bine obiceiul grec, după cum ne arată monumentele lor.
Înţelegem, astfel, de ce romanii preferau să folosească răstignirea pe cruce a celor învinşi, sau a sclavilor. Din moment ce trofeele militare se agăţau pe cruci sau pe copaci în lumea clasică a antichităţii, romanii au luat obiceiul de a agăţa şi trofeele vii ale cuceririlor lor pe lemn. Sclavii, pe de altă parte, proveneau prin excelenţă dintre cei învinşi în războaie, sau erau descendenţii unor învinşi, deci răstignirea pe cruce era pedeapsa potrivită pentru ei. Când Crassus l-a învins pe Spartacus şi armata sa de sclavi, şirul celor răstigniţi se întindea de-a lugul întregului drum de la Roma la Capua. În războiul cu evreii romanii au apelat la ceeaşi metodă de execuţie.
Prizonierul sau sclavul agăţat pe cruce era o dovadă vizibilă a puterii militare a Romei. Era vorba de mai mult decât de uciderea duşmanului. Acesta era expus ca monument în carne şi oase al triumfului celor victorioşi.
De ce s-a folosit, deci, Diavolul de cruce ca să Îl ucidă pe Fiul Omului? Pentru că este vorba despre mai mult decât simpla ucidere a celui trimis de Dumnezeu. Crucea cu Isus mort pe ea era un monument ridicat în cinstea victoriei lui Satan, monument ce să îi amintească lui Dumnezeu că această lume nu este a Lui, ci a lui. Aşa cum crucea ridicată de romani vroia să spună celor învinşi „Roma victor!”, crucea ridicată de Satan vroia să Îi spună lui Dumnezeu că el, Diavolul este adevăratul princeps hujus mundi, stăpân al acestei lumi.
Înţelegem, astfel, ce vrea să spună Domnul când ne îndeamnă să ne luăm crucea şi să Îl urmăm. Înseamnă că în această lume noi vom fi cei învinşi şi vom fi făcuţi de ocară. Aşa cum Domnul pe cruce era o dovadă a victoriei Diavolului, noi suntem chemaţi să ne facem tot atâtea dovezi ale puterii duşmanului în această lume. Suntem chamţi la suferinţă, înfângeri şi umilire, nu la victorii şi slavă.
Doar că asta nu e întreaga poveste…